Opinie

De ce mama nu a meritat bătaie de la tata, cum spune un blogger român

Noi suntem de vină pentru violența asupra iubitelor, mamelor, fiicelor noastre.
mama
Fotografie de sabinevanerp via Pixabay

Mama a fost victima bătăilor și a abuzului aproape 30 de ani, asta dacă vorbim doar de căsnicie. Dintr-un articol recent de pe cetin.ro, scris de bloggerul Arhi, am aflat că maică-mea a meritat să-și ia bătaie toți anii ăștia. Textul lui, intitulat „De ce unele femei merită să ia bătaie” - fără semnul întrebării, - începe cu „Am făcut parte dintr-o familie abuzivă” și se termină cu concluzia din titlu. Este un exemplu perfect pentru a înțelege modul prin care transmitem tradiția violenței domestice, care doar anul trecut a făcut peste 32 de mii de victime.

Publicitate

Și eu „am făcut parte dintr-o familie abuzivă”. Îi înțeleg exasperarea lui Arhi. Trauma violenței te consumă. La început nu înțelegi de ce se întâmplă abuzurile, nu-ți plac, ai vrea ca ele să nu se mai repete și cel mai nasol e că nu poți să scapi. Îți faci un plan: când mă fac „măricel, destul de puternic, sportiv și ușor violent”, i-o dau, mă razbun și o răzbun și pe mama. Și când să i-o dai, ce să vezi? Maică-ta, cea pe care tu tocmai urmează s-o salvezi, nu se lasă salvată.

Povestea maică-mii este povestea mamei lui Arhi și a altor femei din România.

Prima încercare de a o convinge pe maică-mea să vorbească public despre violența domestică a fost acum un an. Pe vremea aia, veghea devotată la patul soțului, care, aflat la sfârșitul vieții, avea nevoie de îngrijire mai tot timpul. Bine, legal vorbind, soțul nu mai era soț de ceva timp. Taică-miu divorțase pe când sărise bine de 70 de ani, în momentul în care a simțit din nou fiorul dragostei. Și-a luat tălpășița de la parterul blocului în care locuiam și, purtat de călcâiele-i înflăcărate, a urcat opt etaje, în sălașul noului său amor. Nu am reușit să înțeleg relația părinților mei încă din copilărie.

Taică-miu, „un ziarist cumsecade”, așa cum îi plăcea să se prezinte - blagoslovit cu darul beției, iute la mânie și nu neapărat ușă de biserică, reprezenta exact modelul pe care maică-mea îl detesta cel mai mult. „Tu să nu faci niciodată la fel ca el, că vezi ce urât e! Așa făcea și bunică-tu!” era mantra pe care o auzeam de fiecare dată, atunci când tata depășea capacitatea ficatului de a procesa alcoolul sau când mama își fura câte-o bătaie.

Publicitate

BUNICA A SUFERIT ACELEAȘI ABUZURI

Exasperat de ce se întâmplă, am încercat în repetate rânduri să vorbesc cu ei să rezolve situația - prin divorț de preferință. Însă n-a fost chip. Deși taică-miu era perfect conștient că maică-mea îl înnebunește de cap - nu e o metaforă - nu divorța, căci n-avea unde să se ducă. Iar maică-mea nu voia să se despartă din cauze de „cum să crești fără tată?” și „ce-o să spună lumea?”.

Dar viața mamei a fost marcată la rândul ei de mediul în care a crescut: un cămin în care soția și copiii erau constant bătuți de capul familiei.

Bunica-mea, provenind dintr-o familie de burghezi, indivizi cu origini nesănătoase, nu a fost doar bătută zdravăn de soțul cu origine sănătoasă, ci și împiedicată de regim să-și practice meseria de profesoară de română-franceză. Pe lângă asta, puseurile de gelozie violentă ale soțului au amplificat sentimentul de captivitate, frica de represalii a dus la lipsa prietenilor, la izolare socială și a creat o totală dependență de capul familiei.

Mai mult decât că maică-mea a acceptat să fie bătută, înșelată, abandonată, umilită și că în acest proces am fost la rândul meu traumatizat, mă îngrozește tipul ăsta de comportament, de supunere necondiționată.

El vine atât din modelul patriarhal al societății noastre, cât și din influența bisericii - autoritatea morală a societății - care impune dogma sfântă „femeile să se supună bărbaților lor […] întru toate” și „iar femeia să se teamă de bărbat”. Modelul ăsta creștin-ortodox ajunge să fie dat mai departe, generațiilor viitoare, tot de femei cărora, în calitate de mame, le revine o mare parte din rolul de transmițător al culturii.

Publicitate

Această structură a societății și presiunea pe care o exercită creează un ciclu social care se autogenerează, în care femeia/mama contribuie activ la normalizarea și inocularea ideii că femeia și copiii sunt proprietatea bărbatului, că acesta poate dispune de proprietatea sa după cum dorește, deci, că abuzurile sunt normale. Iar bărbații, în mod evident, n-au niciun interes să renunțe la poziția lor de superioritate, prin urmare nu vor încerca să schimbe o astfel de stare de fapt.

CUM SE COMPORTA MAMA

De-a lungul anilor am observat un comportament al mamei de a face față situației în care era pusă în fiecare zi. Avea practic un întreg arsenal cu care își legitima decizia de a nu se despărți de taică-miu. Conform South Eastern Center Against Sexual Assault and Family Violence, asta se încadrează în ceea ce se numește „Sindromul Stockholm”.

Victima neagă violența abuzatorului împotriva ei și se concentrează pe latura lui pozitivă:

Maică-mea aprecia că taică-miu era un om deștept: „este totuși un ziarist, nu un prost, pe unde se duce, toată lumea îl primește și îl respectă”, „chiar dacă venea dintr-o familie săracă, și-a depășit condiția”. De asemenea: „era un om vesel, spunea mereu bancuri, nu era un tip ursuz”, „îi plăcea să se plimbe, să vadă lucruri noi, era curios”.

Victima simte rușine față de abuzurile săvârșite împotriva ei:

Mama refuza sistematic să divorțeze, argumentând că „ce-o să zică lumea”, „să mă fac eu de râs”, „să mă știe toată lumea”.

Victima respinge încercările străinilor / ale altor persoane de a o elibera de abuzator:

Când am amenințat că voi depune plângere la poliție, dacă situația continuă, maica-mea s-a opus: „Ce sa faci la poliție, ce ai înnebunit? Ce, n-ai ce face?”. Mai mult, mi-a atras atenția că oricum nu ar fi avut de gând să confirme acuzațiile, drept urmare, tot efortul ar fi fost de prisos.

Victima se identifică cu „victima” din abuzator:

Mama reușea să găsească circumstanțe atenuante pentru comportamentul lui taică-miu: „A avut o copilărie grea, erau săraci, a trebuit să muncească de mic ca să susțină familia”, „a avut grijă de surorile lui mai mici”, „a plecat în armată, ca să-i scape de o cheltuială în plus”, „s-a sacrificat și el”, drept urmare „normal că e nebun” și „îmi venea și mie să plâng când îmi povestea cum a crescut”.

Victima crede că merită violența agresorului / raționalizează violența acestuia:

Acest sentiment s-a accentuat mai ales după moartea lui taică-miu: „Poate că dacă eram și eu mai puțin încăpățânată, era și el mai potolit. Poate nici nu m-ar mai fi bătut (atât de mult)”, „și eu eram nebună, ce mă costa dacă făceam cum zicea el?”.

Victima folosește explicația „agresorul este victimă” pentru a motiva abuzul:

Clasicul: „Are și el dreptate că sunt cicălitoare”.

Victima simte ură pentru acea trăsătură despre care agresorul spune că a condus la abuz:

„Cine m-a pus să mă iau de el? Eu sunt proastă, mai bine-l lăsam în pace”, afirmații care în anumite ocazii puteau fi însoțite de o formă de autoblestem în cazul ei: „Să fie de capul meu”.

Victima se teme că agresorul va încerca să se răzbune, chiar dacă acesta este mort sau în închisoare:

O altă explicație pentru care maica-mea refuza să se despartă de taică-miu era aceea că a fost amenințată, dacă îndrăznește să facă ceva. „Ce vrei, dragă, să fac? M-a amenințat că vine și dă foc la casă. Mi-a zis ca toarnă benzină pe sub ușă”, „Nu știi ce-i vine-n minte”, „Nu te pui cu nebunul”, „Vrei să mă omoare? Îl cred capabil de asta, e în stare”.

Ce nu a înțeles Arhi despre mama lui și despre „femeile care merită să fie bătute” sunt toate lucrurile astea de mai sus și multe altele explicate de specialiști mai deștepți decât mine sau decât el.

Publicitate

NU ELE SUNT DE VINĂ

Norma/ordinea socială, miturile și superstițiile arhaice, încă vii și practicate până astăzi de o bună parte a populației, în combinație cu metehnele ortodoxiei produc un cerc vicios care paralizează evoluția societății noastre.

Așa se poate explica că până în 2000, în România, nu a existat nicio lege care să sancționeze violența domestică și abia în 2012 au fost introduse ordinele de protecție împotriva agresorilor. În urma presiunilor făcute de ONG-urile și activiștii care militează pentru drepturile femeilor, legislația din România a ajuns într-un punct aproape nesperat de femei aflate în situația mamei mele. Astăzi, victimele pot apela la Poliție, pentru un ordin de protecție provizoriu emis pe loc de polițist.

Cu toate astea, nici în ziua de azi nu avem o statistică reală a numărului de cazuri de violuri, pedofilie, hărțuire sexuală sau de femei supuse violenței în familie. În 2017, au fost raportate Poliției peste 20 de mii de „fapte de loviri și alte violențe” comise între membrii familiei, iar majoritatea agresorilor au fost bărbați (92%). În 2018, au fost emise cu 30% mai multe ordine de protecție decât în anul precedent.

Această lungă tradiție a abuzului în societatea românească este descrisă și de Andrei Oișteanu în Sexualitate și societate: istorie, religie și literatură.

„În ceea ce privește violența practicată de bărbat asupra femeii, merită sa deschid aici o scurtă paranteză. Obiceiul soțului de a-și bate nevasta era considerat a fi unul dintre «drepturile» lui inalienabile. Aceasta era o percepție uzuală chiar și pentru femei. Este o problemă de mentalitate tradițională, profund inoculată. De aceea, astăzi este atât de dificilă lupta pentru demascarea și diminuarea violenței domestice în România. Din nefericire, zicala «bătaia e ruptă din rai» se aplică nu numai copiilor, dar și nevestelor. În mod tradițional, soția bătută lua apărarea soțului violent în fața cuiva (a unui străin) care încerca să-i oprească acestuia izbucnirea de agresivitate: «Ce te bagi, domne?! E bărbatu’ meu și, dacă vrea el, mă bate .» În astfel de cazuri, intervenția protectoare a unui străin bine intenționat era percepută ca o intruziune, fiind considerată mai brutală decât violența administrată de propriul bărbat. Pentru mentalitatea tradițională, agresivitatea bărbatului față de femeie este o formă a acestuia de a-și manifesta supremația masculină și virilitatea, ba chiar și dragostea.”

Publicitate

VIOLENȚA DOMESTICĂ LA NIVEL DE ȚARĂ

Violența fizică și verbală transcend cadrul familial, se insinuează în fiecare aspect al vieții. Începe cu abuzurile profesorilor față de elevi și modul în care suntem tratați în interacțiunea cu instituțiile statului, fie că e vorba de spitale sau de circa financiară, de la violența instituțiilor de forță ale statului împotriva cetățenilor (vezi 10 august 2018), trecând prin disprețul oamenilor politici față de omul de rând, până la cazurile de pedofilie în care sunt implicați reprezentanții bisericii și șantajul mântuirii pe care îl practică, agresivitatea și violența ating fiecare celulă a organismului țării.

Este deci mult mai mult decât o discuție despre familia și tarele copilăriei mele. Neamul este și el, în definitiv, o familie, crescută din founding fathers care au pus bazele unei amprente spirituale naționale. României este într-un fel compromisă în condițiile în care dulapurile conștiinței noastre sunt pline de schelete. Nu putem pretinde că vrem dreptate când noi igorăm și tolerăm nedreptatea chiar la noi în casă.

Femeile din România sunt victimele abuzurilor soților, nu fiindcă sunt proaste, ci din cauză de noi. Noi, ăștia care la început am vrut să ne ridicăm împotriva tatălui abuzator, împotriva acestui concept de familie corupt, care tolereaza abuzurile, împotriva societății care legitimează acest model și care nu am fost în stare să facem nimic. Și restul, de la autorități la martori impasibili.

Problema cu textul lui Arhi nu este că a ajuns la concluzia imbecilă la care a ajuns, ci că modelul malat a reușit, încă o dată, să transforme pe cineva în ceea ce detestă. Pentru mine, moartea lui taică-miu a însemnat cumva, în capul meu, că a câștigat, că a scăpat fără să fi dat socoteală pentru ce a făcut, iar lucrul ăsta mă bântuie.

Dacă te afli într-o situație de violență domestică sau știi pe cineva într-o astfel de situație, poți apela linia gratuită 0800 500 333 sau la un ONG specializat.

Editor: Iulia Roșu