Cum să-ți dai seama ce propagandă și mesaje se ascund în spatele unei poze

„În multe culturi oamenii nu știu să citească, să analizeze, să decripteze un desen sau o fotografie. La școală suntem învățați cum să analizăm un text, însă niciodată cum să analizăm o poză. Un desen sau o fotografie poate fi mult mai subtilă și mai complexă decât un text. Codurile caricaturii și ale fotografiei sunt foarte subtile. Se referă la ceva din actualitate, sau trimit la aluzii istorice sau culturale, oferă mai multe nivele de interpretare și, mai ales, caricaturile și fotografiile nu trebuie niciodată să fie abordate la gradul unu. Un desen sau o fotografie nu sunt ceea ce se vede, ci ceea ce e ascuns dedesubt", spunea Antonio Fischetti de la Charlie Hebdo, într-un interviu exclusiv pe care mi l-a acordat pentru VICE (Fischetti cu care l-am prins în ambuscadă pe fostul părinte exorcist de la Tanacu Daniel Corogeanu).

Să luăm de pildă fotografia care a primit anul acesta premiul World Press Photo of the year: asasinarea ambasadorului rus la Ankara, Andrei Karlov, de către un polițist turc:

Fotografia, de către Burhan Ozbilici, de la Associated Press, prezent în sală în momentul asasinatului, e tulburătoare prin perfecțiunea ei arhitecturală, prin contrastul între costumele negre parcă scoase din Reservoir Dogs al lui Tarantino, sobrietatea albă a decorului, liniile verticale, orizontale și oblice ale zidului și dușumelei, expresia robotică a asasinului și gestul cu degetul spre cer prin care se revendică din Statul Islamic (degetul acela amintește unitatea și unicitatea lui Allah, conceptul de Tawhid, faptul de a fi Unic, Unul, wahad în arabă), figura de ură rece, contrastând cu absența feței mortului.

Estetica fotografiei e splendidă, degetul pare că nu se mai sfârșește, iar instinctul fotografului a captat perfect arhitectura ororii și talpa uzată a pantofilor mortului, însă poza a stârnit o mare polemică. Asta să fie fotografia anului?! De ce atunci nu una cu o decapitare în Siria?

Sigur, de multe ori se pune întrebarea, precum în celebra fotografie din Vietnam cu fetița goală, răcnind, arsă de napalm american, unde se situează limita între arta fotografului și norocul de-a fi apăsat pe buton la momentul nimerit. Apropo de fotografie și manipularea ororii, mai fusese și asta, în 1994, a lui Kevin Carter, despre foametea din Sudan, care a luat toate premiile. La câteva luni după premii și glorie mondială fotograful s-a sinucis. Se pare că a făcut-o din probleme financiare și personale, nu din remușcare pentru că a stat acolo ore în șir așteptând să se apropie vulturul de fetița înfometată și muribundă.

E genul de fotografie care te face să mergi dincolo de subiect și de ce se vede în cadru (oroarea războiului) și să-ți pui întrebări despre rolul fotografului, despre mizanscenă, manipulare și să te întrebi dacă nu cumva el a plecat după aceea imediat, mulțumit de fotografie, în loc să gonească vulturul și să hrănească fetița. Precum fotografii-hiene care în loc să o scoată pe Diana din fierăria mașinii zdrobite într-un tunel în Paris au stat lungi minute să o fotografieze pe când murea.

Uneori o fotografie poate capta o întreagă cultură, precum aici, unde vedem soldați greci plecând să mențină pacea printre sălbaticii fundamentaliști islamici din Afganistan în cadrul forțelor NATO. Ce atrage atenția în poză sunt ochelarii de soare ai preotului. Nu doar în România popii iubesc Ray Ban. Fotografia arată un întreg raport de putere între ierarhia bisericească și norod. Înaltele fețe bisericești ale ortodoxiei au avut dintotdeauna o obsesie nesănătoasă cu arginții și fastul, un complex Midas concretizat în șireturile de aur care atârnă ostentativ de o parte si de alta a sternului, pe patrafir. Fastul bizantin prelungit până astăzi, cu Mercedesuri și ochelari Ray Ban (nepotriviți la o slujbă de binecuvântare, oricât de însorită era ziua), apoi mai ales vor aur, aur peste tot, șireturi de aur pe piept, aur în icoane, aur în cur.

Pe deasupra, ironie supremă, oamenii ăștia pleacă în Afganistan. Una din primele reguli de politețe pe care le înveți într-o cultură cum e Afganistanul, unde nu știi niciodată pentru ce omul din fața ta ține mâna în buzunar sau sub manta, este că atunci când te adresezi cuiva pe stradă îți scoți ochelarii de soare opaci, negri, din bachelită lustruită. Omul cu care vorbești trebuie să-ți vadă ochii, e o chestiune de politețe elementară, dar poate fi și limita între viață și moarte. Să te adresezi cuiva având fața acoperită de ochelari negri e o formă de dispreț, de lipsă de respect elementar. Ochii tăi trebuie să fie la vedere, nu pitiți sub un ecran negru. Omul din fața ta trebuie să-ți vadă pupila și spre ce privești. Lose the shades = „Scoate-ți ochelarii de soare", ridică obloanele, e primul survival trick pe care îl înveți când mergi în Afganistan. Dar preotul ăsta îi binecuvântează pe viitorii morți sau schilozi având ochii ascunși sub ochelari din cadmiu.

Uneori, o fotografie poate așadar reflecta o subcultură, sau chiar o mitologie nouă în născare, precum această fotografie făcută pe 27 aprilie 2014 de Laura Pătru, undeva în Ferentari, zona Zăbrăuți. Ce ritual să fie ăsta, înainte de Paști, cu un iepuraș de pluș crucificat de copii? Dacă ții cont că iepurele e animalul abominabil prin excelență pentru romi, că cea mai mare insultă e să îi arăți unui rom „șoșoiul" (iepurele, sugerat prin gestul ăla cu care îți atingi dinții din față) și că în Alice în Țara Minunilor iepurele (the March Hare) este un personaj apotropaic, crucificarea urechiatului de către niște descendenți ai adoratorilor lui Krishna ne duce la o posibilă interpretare deviantă a lui Hare Krishna…mă-tii.

La fel, poți descifra o întreagă subcultură în fotografia care a făcut turul internetului cu interiorul Gabrielei Firea. Dincolo de hublourile de submarin al căpitanului Nemo, imaginea mi-a amintit cum în Ghencea, într-un bloc unde trăia o mătușă de-a mea, am văzut pentru prima oară uși de apartament cu aplici de bronz în care ar fi trebuit să se încadreze un vizor ce nu exista. Fiecare ușă de apartament din scară avea pe dinafară câte o aplică înșurubată - o gură de leu, un dragon, o floare deschisă hămesit. Doar că majoritatea ușilor n-aveau în mijloc vizorul ăla prin care te uiți să vezi cine sună. Doar aplicile înșurubate pe dinafară. Aici, la Firea acasă, vezi un cadru de cămin, un șemineu nefuncțional, cu televizorul pe el. Nu se poate face foc acolo. Kitschul în stare pură.

Tot așa rezumă kitschul și violența socială din fostul bloc comunist următoarele fotografii făcute în Donețk, în Donbas, regiunea separatistă din Ucraina protejată de Rusia:

Paramilitari independentiști în Donețk, 8 septembrie, 2014 (Reuters). Fotografie care ar putea fi numită: Smells Like Eastern Europe.

Sau această fotografie (i-aș zice: When Mad Max meets The Dirty Dozen) a fostului șef al „Republicii Populare Donețk", Alexander Borodai. Pentru a rămâne în Ucraina, să mai spunem că fotografia rămâne o puternică unealtă de propagandă în timp de război. Iată două fotografii cu separatiști pro-ruși ticăloși în momentul în care au ocupat imobilele oficiale din Donețk, în estul Ucrainei:

Lounge Lizards, toată răutatea lumii e acolo, în acest mascat lăfăit. Sau:

Acum să arătăm și drăguți militari din partea ucraineană, din trupele Kievului:

Lecție de dez-manipulare: militari ucraineni, din forțele Kievului, păzesc linia frontului în apropiere de Mariupol.

Dragii de ei. Cu un pic de manipulare, aș sparge mia de Like-uri la fiecare două ore, plus sute și sute de Share pe Facebook. Căței încălziți la piept, iar poza e făcută de o femeie, fotografă pe front. Problema: e vorba de doi voluntari din Batalionul Azov, temuta formațiune paramilitară ucraineană de extrema-dreaptă, cei cu insigne SS și ideologia nazi-suprematistă. Dar ajunge să mângâi un cățel ca să rupi milioane de inimi.

Iată și sediul lor, cu zvastică stilizată. Intrarea bazei din Urzuf, lângă Donețk, a batalionului ucrainean de paramilitari „Azov", 4 noiembrie, 2014. Azov are o ideologie extremistă și neo-nazistă. Ar putea fi luați drept o ciudățenie exotică și trecătoare, dacă nu ar fi subordonați ministerului de interne de la Kiev. Șeful lor, Andri Bilețki (Андрій Білецький), a fost decorat de președintele ucrainean Petro Poroșenko.

Sau, apropo de manipulare prin fotografia de presă, să luăm poza asta din februarie 2014, înainte de jocurile olimpice de la Soci, unde a fost invitat și Victor Ponta. Toată lumea în România a fost indignată atunci că Ponta stătea la masă cu un demnitar nord-coreean, cel din mijlocul acelui trio de personaje cu spatele la el.

Textul fotografiei, publicată chiar de Ponta pe pagina lui de Facebook, spunea: „ Premierul Victor Ponta alături de lideri importanți de stat și de guvern, la dineul oficial organizat cu ocazia deschiderii Olimpiadei de iarnă 2014 de la Soci".

Realitatea era însă mult mai rea. Omul care apare acolo din profil în poză, între președintele de atunci al Ucrainei, Viktor Ianukovici (în prim plan), și plictisitul premier bulgar (în dreapta), nu era vreun coreean din nord, ci miliardarul, azi decedat, dictator al Uzbekistanului, Islam Karimov.

Dar mai întâi și mai întâi, Ponta nu stă la masă cu ei, ci departe în spate, pe un taburet. Viktor Ianukovici, președintele de atunci al Ucrainei, nu putea fi pus la masă decât cu oameni de rangul lui. Islam Karimov, președintele Uzbekistanului, era de rangul lui Viktor Ianukovici. Ponta nu era însă la masă cu ei. Ei nici nu îl luau în seamă și cel mai probabil nu i-au vorbit și nu știau cine e. Doar fotograful român a cadrat în așa fel încât să apară și el în spatele lor.

Așa cum e decupată poza, Ponta pare a sta pe un taburet, în margine de tot, fără masă în față. În spatele lui e doar o gorilă din elita FSB (noul KGB), iar după aia vine bariera care îl separă de lumea reală.

Ah, iar bulgarul a fost pus la masă cu Ianukovici si Karimov pentru că putea conversa cu ei în rusește, fără traducător, și pentru că Gazprom are mari interese în Bulgaria.

La fel, e instructiv să studiem fotografii care arată aceleași personaje, în același decor, după ce rolurile rolurile s-au inversat, și să le studiem atitudinea corporală și mimica facială.

Privirea amuzată a lui Serghei Lavrov, ministrul de externe al Rusiei, spre biata Federica Mogherini, atunci ministra de externe a Italiei, în iulie 2014, când a primit-o la Kremlin, alături de șarpele Putin, după anexarea Crimeei și începutul războiului dus de Rusia în Donețk și Lugansk.

Ea contrastează total cu privirea lui Lavrov din 24 aprilie 2017, trei ani mai târziu, tot la Kremlin, unde Mogherini, devenită șefa diplomației europene, s-a dus să-i spună ferm și public că UE nu acceptă anexarea Crimeei și că sancțiunile împotriva Rusiei vor fi menținute. Deodată, Lavrov nu se mai uită la fel la ea. Doar costumul lui e același. Și perdelele.

În sfârșit, într-o fotografie de presă trebuie avute întotdeauna în vedere detaliile secunde, care în realitate dau sensul scenei. Iată, pe Putin îl urmărește o activistă Femen care aici a reușit să i se arunce în față, la Moscova, pe jumătate goală, purtând inscripția „Иди на хуй, Путин", adică „Du-te-n pulă, Putin". Expresia lubrică a lui Putin spune totul.

Câteva luni mai târziu, când Putin a venit în vizită la Bruxelles, la NATO și UE, aceeași activistă Femen (de data asta vopsită brunet) a reușit să treacă de paza Consiliului European, unde avea să se producă Putin, dar a fost maltratată de gărzi și poliția belgiană (era prin februarie).

Ce are particular această fotografie, preluată atunci de toate agențiile?

Ei bine, cum spuneam, detaliul din spate. Tocmai trecea pe acolo Dan Alexe, pe care îl vedeți în background cu ziarele de dimineață în brațe, cornuri și ideea de a scrie ceva despre decriptarea fotografiilor de presă. Mulțumesc EPA/OLIVIER HOSLET.