Cum a tăiat nașul meu Cortina de fier ca să fugă din România comunistă în lumea liberă

La sfârșitul anilor ‘80, viața ca tânăr român devenise insuportabilă. Ca acum, pentru mulți, părăsirea țării era singura opțiune.

|
sept. 16 2018, 11:21am

Mircea în tinerețe, în timp ce bătea pentru una dintre formații. Fotografii din arhiva personală. 

Sigur știi poza asta cu locul unde se întâlnesc oceanele Atlantic și Pacific, parcă într-o graniță bine conturată, fără să se combine. Ei bine, explicația nu e așa simplă. Dar cam așa era, în timpul Războiului Rece, limita dintre lumea occidentală și cea rusofilă. Germaniile (inclusiv Berlinul) erau rupte-n două. Cehoslovacii și ungurii erau după gard de austrieci. Iar granița care le despărțea se numea Cortina de fier.

Ei bine, Cortina asta de Fier nu era literalmente de fier. Dar era din alte metale sub formă de gard și puncte vamale. Asta e povestea nașului meu, care la fel ca Nadia Comăneci (și, zice-se, alți 16 000 de români) a încercat să treacă dincolo de fâșia de frontieră. Doar că el a reușit să treacă, când a tăiat-o cu un patent. Și, ca fost membru al Cargo, a ajuns în partea de lume în care muzica nu era doar o unealtă pentru preaslăvirea sistemului.

Mircea a părăsit fraudulos țara în august 1989, după ce cuțitul ajunsese la os prin ‘83-’84. E ironic că și-a riscat viața cu atât de puține luni înainte de căderea comunismului. Ultima dată când a revenit din Austria, am stat la o bere și am dat „record” ca să aflu exact ce l-a mânat să lase tot și să nu se mai uite în urmă.

Nașul meu, Mircea Jebelean, s-a născut în Timișoara. A copilărit în România anilor ‘60-’70. „Dacă în copilărie și adolescență erau bani și lucruri de cumpărat, pot să zic că în ultimii cinci ani de orânduire a escaladat chestia asta cu suprimarea oricărui fel de libertate. Practic, totul a fost cauzat de strângerea curelei din cauza datoriilor externe. Asta, cel puțin oficial”, începe el povestea.

Mircea a prins vremurile finale, în care se economiseau curent, apă caldă și program la TV. Publicațiile mas media, întru totul supuse sistemului, promovau hrănirea rațională. Apăreau sloganuri ca „nicio masă fără pește” sau alte chestii impuse prin forță. „De-aia o parte dintre români au aversiune față de soia. Cafeaua era înlocuită cu năut. Și multe altele, de ordin psihic. Că astea erau doar consecințele fizice”, îmi explică el.

În aceeași perioadă au început și cozile. Îmi spune că era o stare de fapt, se întâmpla cam peste tot în țară. Atunci existau aprozare, magazine de desfacere ale produselor agricole (apro-vizionare, zar-zavat).

„Erau expuse pe ușile de intrare ale acestor aprozare afișe scrise de mână pe foi A4, așa-numitele coli ministeriale. Îmi aduc aminte două exemple. Primul, în Piața Traian din Timișoara, pe care scria «Azi e pîine», un disident a adăugat «O nouă palmă dată capitalismului». Al doilea, în Eforie, a apărut un mesaj foarte concludent: «AZ E OO». N-am cumpărat, că nu-mi trebuiau.”

Pe partea de distracție, lumea nu petrecea în timpul liber. „A petrece era o chestie capitalistă, lipsită de morală”, zice Mircea. „Tineretul trebuia înduplecat într-un fel prin a-i oferi distracții efemere, care se petreceau de obicei vara. Mai un festival de muzică pop, folk sau rock, la care găseai exponenți ai muzicii vremurilor. În Timișoara, mergeam la Electromotor, Clubul CFR sau Clubul PM6”.

Lucrul ăsta a dat naștere unor formații precum Phoenix, Progresiv TM sau Autostop, mai târziu avea să fie cunoscută drept Cargo. La ultimele două a cântat și Mircea.

Dacă ai cântat vreodată și tu pe „Erată” sau „Închis, caz de boală”, de-acum înainte știi că repetai gândurile care-l măcinau pe Mircea pe la 20-24 de ani. Apropo de aprozare, titlul ultimei tot de la un mesaj de pe un aprozar se trage.

Evident, ca să fii subversiv în vremurile alea, trebuia să ai un nivel de subtilitate destul de ridicat. „Închis, caz de boală”, de exemplu, a trecut de comisiile de cenzură ale partidului datorită aptitudinilor de convingere ale nașului. Cocoșul isteric din piesă nu era Ceaușescu. Cel puțin așa i-a convins el pe decidenți despre care zice că nu erau prea răsăriți. Ca acum, oare?

Pe lângă că toată cultura produsă trebuia să fie măcar ocazional unealtă de propagandă pentru sistem, nici de muzică de import nu făceai rost ușor, mai ales occidentală. Bine, Timișoara era privilegiată, că datorită situării la granița cu Iugoslavia, o țară cu mult mai pro-vestică pe-atunci decât noi, se aduceau multe discuri și benzi.

„Noi, ăștia mai neconvenționali, ne întâlneam prin Piața Iosefin la piața de discuri. Mai târziu, a trebuit să ne mutăm în Parcul Clinici (lângă Spitalul Municipal) din cauză că miliția ne spărgea târgul. Eram cel mult 20 de persoane, dar era destul pentru autorități”, își amintește nașu’.

Dacă formații ca Black Sabbath îi aduceau împreună intelectual, produse ca vodcă poloneză Wyborowa sau țigări chinezești erau benzina chefurilor rare. „Se făcea comerț cu celelalte țări comuniste, dar asta doar în anii ‘70, că încet-încet am ajuns să avem disponibile doar produse românești pe rafturi. Dar și asta, când-cum. Pe măsură ce treceau anii, de import nu mai găseai absolut nimic”, îmi spune el în România lui 2018 când UE vrea un fel de lege pentru ca toate țările să dea și produse de import, și produse locale.

Așa că bănățenii își îndreptau antenele către televiziunile iugoslave și Radio Europa Liberă ca să înțeleagă cum e viața în democrație. Sau ceva care măcar îi semăna mult mai bine decât iadul dictatorial în care trăiau.

De la visul australian la fuga în Vest

Visul american îi atrăgea pe mulți. Dar nu și pe Mircea. Doi dintre prietenii lui fugiseră în Australia, așa că ăla era locul care i se împământenise și lui în minte ca destinație finală. „Practic, s-a creat portița asta prin 1988, datorită situației geopolitice dintre Ungaria și România. Atunci am văzut modul cel mai puțin nebunesc de a fugi, că din toamnă nu te mai dădeau înapoi dacă te prindeau”, îmi explică el.

Nu toți însă aveau noroc. Existau legi care le permiteau militarilor români de la frontieră chiar să te împuște, pentru că puteai fi bănuit de intenții teroriste. Conform legii, primeai între 6 și 12 luni de închisoare, la primă tentativă.

Mircea și-a găsit însă o călăuză. Planul era să renunțe la toată viața din România și să ajungă, pe jos, în satul de frontieră Kübekháza. După ce i-a dat banii călăuzei cu câteva zile înainte, s-a simțit ca un om care tocmai a achitat mașina la dealership.

Doar că era o mașină care putea să meargă sau nu. Dacă nu mergea, intra frontal în închisoare. Altfel, îl ducea cu 140 la oră direct în lumea liberă.

„A fost greu în ziua fugii. Asta pentru că trebuia să mă despart de toată lumea fără ca ei să știe. Dacă le ziceam, puteam să sabotez tot.”

Nu i-a spus nici măcar mamei sale adoptive, singura persoană pe care a considerat-o vreodată părintele său. „Dacă știam că ea află, atunci mi-ar fi fost și mie mult mai greu”, justifică Mircea. Așa că a anunțat-o printr-o telegramă abia după ce s-a văzut trecut cu bine.

Noaptea fugii a fost caldă și cu Lună plină. Înainte de răsărit, era deja în Ungaria. A mers pe jos cinci kilometri pe fâșia de graniță. Când s-a văzut la șoseaua care ducea la Szeged, a așteptat în niște boscheți să vină primul autobuz.

În Szeged, după trimiterea telegramei, s-a dus la Poliția de frontieră ca să se predea. „Am dat un interviu, și eram doar o cifră din cei peste 100 de refugiați nou-veniți din Republica Socialistă Română. Mi-au dat o legitimație de refugiat și o foaie de drum, cu care am luat trenul către Bicske, la 35 de kilometri în sudul Budapestei”, își amintește el.

„Acolo, ne așteptam să găsim un mare lagăr de refugiați din Europa de est, patronat de ONU. Când colo, nu era nici pe departe așa ceva. Am fost cazați într-un cămin de nefamiliști cu paturi suprapuse, în camere de câte opt paturi.”

Mai departe, trebuia să se prezinte la sediul poliției din Székesfehérvár. Dar Mircea nu-și riscase viața ca să ajungă în altă țară comunistă, ci voia să plece cât mai departe.

Era nevoit să mai facă o dată eforturi și să mai treacă o graniță pe jos ca să ajungă în lagărul austriac de la Traiskirchen, „unde știam că de zeci de ani e lagărul sub tutelă ONU din care puteam să aplic direct pentru azil în Australia”. Lagărul ăsta, credea el, îi va folosi drept punte peste atâtea continente și mări.

A plecat din nou. De data asta, a luat un taxi din Budapesta. „Pe lângă mine au trecut coloane de redegiști, adică nemți din Republica Democrată Germană”. Asta era Germania de Est, cea aflată, la fel ca noi, sub Cortină. „Erau zile istorice, pentru că ei primiseră dreptul de a trece nestânjenit pe teritoriul Austriei”. De-acolo, cam toată lumea mergea într-o direcție: Germania capitalistă, RFG.

Conjunctura istorică euforică l-a făcut pe Mircea să creadă că poate trece cu restul coloanei. La controlul actelor însă, vameșii i-au spus că trecerea nu e valabilă și pentru el. „M-am simțit ca o persoană de calitate neglijabilă”, admite el. Cu toate acestea, s-a adunat imediat, că a înțeles că n-are ce căuta într-o țară ca Ungaria, la rândul ei comunistă.

Așa că s-a întors puțin și a luat-o printr-un lan de porumb, în încercarea de a ocoli pichetul.

„Eu sunt un tip de stânga”, îmi recunoaște Mircea, „așa că am luat-o greșit prin lan, că făcusem dreapta. Trebuia să ascult de instinct. M-am întâlnit și cu niște jandarmi cu câine. A trebuit să mă scuz și să le explic că eu voiam, de fapt, să mă îndepărtez de locul ăla.”

A doua tentativă a fost într-un grup de opt persoane. A luat un tren cu aceștia către Sopron, ultimul oraș înainte de Deutschkreutz, orașul austriac în care s-au văzut cu bine a doua zi.

Unul din ultimele patente care au străpuns Cortina de fier.

Până în Sopron, grupul s-a scindat în tren în perechi, ca să nu bată la ochi. Nașu’ era singurul care cunoștea limba germană, așa că el urma să trateze cu autoritățile. Înarmat cu o voință de fier și-un patent de oțel, a străpuns singur Cortina. La vreo cinci kilometri după ieșirea din acea pădure, i-a depistat o patrulă și i-a legitimat. Erau deja în primul orășel de după graniță.

I-au transportat pe fugari la o sală de sport unde au primit mâncare și loc de schimbat, de unde un autobuz i-a luat și i-a dus la Traiskirchen. Acolo, la lagăr, nu mai era aproape nimeni care să-i înregistreze și să le permită accesul, că era vineri seara. În afară de femei și copii, desigur.

Cum barierele nu l-au oprit vreodată, Mircea pur și simplu a sărit gardul și și-a găsit un loc într-un pat. Luni i-au făcut poze tip mug shot, i s-au luat amprentele, și a devenit înregistrat ca solicitant de azil politic.

În lunile ce au urmat, a primit posibilitatea de a merge la Viena la ambasada australiană pentru a aplica drept refugiat. Problema e că întâlnirea nu a mers exact așa cum și-a dorit, pentru că persoana care l-a intervievat a considerat că nu avea cum să vorbească engleză așa bine doar din filmele sârbești. Plus că nu aveau nevoie de artiști, iar România devenise deja o țară liberă, așa că „mă pot întoarce liniștit, mi-a zis el”.

O poză din ani recenți cu Mircea acasă, în Liebniz, în timp ce face ce știe mai bine.

Dezolat, dar cu drepturi în Austria, el a renunțat la ideea de a merge în țara cât un continent. „Am primit un job ca un reprezentant al refugiaților la Caritas Internationalis, fundația catolică de binefacere. Din moment ce știam atâtea limbi, îi ajutam pe irakieni, turci, sirieni, bosnieci, unguri și alți oameni să rezolve probleme. De exemplu, găsirea unui loc de muncă”.

Despre tăierea Cortinei de fier în Ungaria, nașu’ îmi zice așa:

„Sunt foarte mândru că am fost printre ultimii care au tăiat-o. Atât de mândru, încât am păstrat patentul și l-am pus în ramă, cu harta centrată pe locul faptei, pe fundal.”

Îl întreb ce crede despre valurile de refugiați care vin din 2015 încoace.

„Din punctul meu de vedere, ca refugiat - indiferent că politic, economic sau din cauza catastrofelor - eu nu am dreptul să spun nimic, pentru că sunt în aceeași situație. Pentru mine, refugiații din ultimii ani fac exact ce am făcut eu atunci. Dacă plecam cu pașaportul, aș fi avut altă părere. Dar nu știu să-ți zic care, pentru că mi-aș fi trăit viața după alte considerente. În situația actuală, dacă aș avea altă părere aș da dovadă de ipocrizie”, îmi spune franc.

Ca ultimă chestie, îl întreb ce ți-ar zice ție, tinere cititor, după toată experiența sa de viață. Fără a clipi, Mircea mi-a zis așa:

„În țara asta nu se trăiește și nu s-a trăit vreodată demn. Dar e OK. Nu vă legați de conceptul ăsta de țară. Să vă gândiți că sunteți cetățenii planetei, dacă nu chiar ai Universului. Bine, la Univers încă nu avem acces, dar planeta încă e disponibilă.”

În România mai vine doar ca turist, că a trebuit să renunțe la cetățenie, ca să poată să o primească pe cea austriacă. Vine din datorie față de neamuri, familie și prieteni. Plus nostalgia, adrenalina aia că aici încă sunt provocări ocazionale.

Din câte vede, în acești aproape 30 de ani lucrurile s-au schimbat în exact viteza la care se aștepta.

Citește mai multe povești din comunism:
Cum se vede un serial american despre comunismul românesc prin ochii unuia care l-a trăit

Cum arată copiii nedoriți din România, care au rămas pe străzi din cauza lui Ceaușescu

Cum era să piratezi și să vinzi la negru casete și CD-uri cu muzică, în România anilor '90

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE