Toate momentele prin care treci când împuști un om

Articolul preluat de pe VICE UK.

John Frizzle era un veteran al armatei navale din Michigan, care a avut un episod psihotic și și-a împușcat mama. El își aduce aminte fiecare detaliu al incidentului și tot ce s-a întâmplat după, deși susține că nu mai știe de ce a împușcat-o.

Brittany Aden era o adolescentă când și-a împușcat tatăl. Ea a știut că urma să-l împuște din cauza presupusului abuz, dar nu își aduce aminte momentul când a apăsat trăgaciul, nici măcar sunetul pistolului. Alphonsus O'Connor a fost un polițist care a vrut să descarce arma la datorie, cu scopul de a salva viața unui alt ofițer.

Ținând cont de epidemia de atacuri în masă, dar și de episoadele de violență armată mai mici, deși la fel de înfiorătoare, nu e tocmai o știre nouă zecile de mii de oameni din America care au împușcat pe cineva. Dar în cartea ce urmează să fie lansată, The Trigger: Narratives of the American Shooter, autorul Daniel J. Patinkin abordează complexitatea morală a momentului în care împuști pe cineva, analizând zonele ambigue între intenție, accident și interacțiuni de moment, care pot rezulta în tragedii.

VICE a stat de vorbă cu el despre divergențele politice ale oamenilor care recurg la violență armată, rolul pe care-l are cultura americană a armelor în aceste atacuri și ce pot simboliza în momentul post-Parkland.

VICE: În era atacurilor armate în masă pare ciudat să scrii o carte din perspectiva atacatorului. La ce te-ai gândit când ai luat hotărârea asta?
Daniel J. Patinkin: Eu am un interes profund în problemele de control al armelor și de violență armată din Statele Unite. E ceva de care sunt tulburat. Evident că mă afectează numărul de decese și victime din cauza armelor, dar în același timp sunt deranjat și confuz de dezbaterea care se poartă în această țară. Eu sunt din Chicago, unde există multă violență armată. Am vrut să scriu ceva controversat, dar și ceva care să atragă. E greu să dai de cineva în America care să nu aibă un interes sau o părere despre violența armată sau controlul armelor.

Ai oameni de ambele părți care strigă din răsputeri idei de o parte sau cealaltă, deși nu au o poziție foarte bine formulată asupra problemei, adică un argument bine documentat. Am decis să scriu o carte care nu își asumă o anumită parte, ci analizează profund și precis cauzele acestor incidente de violență armată. În mare parte auzim numai despre împușcăturile în masă, deși acestea însumează doar 1% din decesele cauzate de arme din Statele Unite, iar restul de 99% sunt atacuri mici, ca cele relatate în cartea mea.

Ce a condus la momentul acela din viața unei persoane, în care să simtă nevoia de a apăsa trăgaciul? Care au fost circumstanțele economice, sociale, rasiale și psihologice ale atacului? Eu vreau ca cititorul să interpreteze și analizeze prin propriul filtru acele circumstanțe. Eu nu vreau să dictez ce ar trebui să gândească cititorul, sau de ce parte să fie. Eu tot ce vreau e o reacție cugetată față de carte, înainte să-și tragă propriile concluzii.

Una dintre principalele teorii ale cărții expune cum circumstanțele de mediu pot depăși concepțiile tradiționale ale moralității și provoca violență armată. A existat un anumit episod care te-a condus la concluzia asta?
În majoritatea cazurilor, când ne gândim la atacatori, avem tendința de a-i eticheta drept niște monștri. Și eu am intrat în acest proiect cu astfel de preconcepție. Mă așteptam să fie niște sociopați sau oameni îngrozitori sau decăzuți de tot. Dar nu sunt. Într-un fel sau altul, ei sunt niște persoane normale, care din diverse motive, au luat decizia să folosească o armă și și-au asumat responsabilitatea.

Prima persoană pe care am intervievat-o a fost Lester Young Jr., care prin anii '90 vindea crack și a împușcat un client, pentru care a stat mult timp la pușcărie. Am căutat pe Google fraza „criminal care a devenit orator motivațional”. Așa l-am găsit pe Lester, pe Facebook. Chiar aveam emoții și m-am gândit „Doamne ferește, ăsta e un criminal, iar eu o să-l intervievez. Am putea dezvolta un fel de relație.” Aveam niște frici absurde că mă va omorî. Cu excepția unei crize psihiatrice majore sau ceva de genul, să împuști pe cineva e încă o decizie din spectrum vieții.

În majoritatea cazurilor, e o decizie oribilă. Însă, am realizat că ei sunt doar niște oameni normali, care, din cauza mediului, circumstanțelor sociale sau a relațiilor au decis să apese pe trăgaci. Atunci când fac asta, eu nu cred că ei înțeleg pe deplin semnificația actului. Evident, este îngrozitor de traumatizant pentru victimă. Însă și pentru toți acești indivizi e o experiență oribilă și traumatizantă.

Este un truism al politicii armelor că americanii albi pot scăpa cu lucruri de care cei de culoare nu ar putea? Cum ai abordat discrepanțele rasiale sau ale claselor sociale în cercetarea ta și cât de relevante au fost aceste întrebări în narativele personajelor din carte?
Niciunul dintre ei nu s-a plânsul de tratamentul poliției. Ofițerul nu a fost arestat, dar ceilalți au acceptat mai mult sau mai puțin că au făcut ceva greșit și că meritau să fie pedepsiți. Tratamentul din partea autorităților nu a fost o temă centrală în carte, însă l-am abordat pe cel din închisoare, care e destul de îngrijorător.

Există un Brandon Clancy, un băiat alb destul de curățel, care a ajuns în închisoarea din Chino, California, unde s-a confruntat nu doar cu dinamica rasială, ci și cu tratamentul din partea ofițerilor de corecție, care au exercitat foarte multă putere, în modalități deranjante. Mai e și Brittany Aden, care a ajuns într-o închisoare pentru femei din Tennessee, apoi Marvin Gomez, care a fost închis în Albuquerque. Cu toții au avut experiențe negative în închisoare, în diverse feluri.

Oamenii tind să considere atacurile armate în masă un fenomen relativ modern, cel puțin din punctele ăsta de vedere. Dar așa cum specifici și tu, apogeul a fost atins acum decenii, cel puțin în anumite orașe.
Numărul victimelor și al deceselor rezultat în urma violențelor armate probabil a scăzut, însă oamenii nu realizează asta, deoarece aceste atacuri în masă au devenit din ce în ce mai înfiorătoare, iar lucrurile sunt atât de vizibile, încât consideră că de abia acum situația a scăpat de sub control. Însă, nu e neapărat mai grav decât acum zece sau douăzeci de ani. Chicago apare mereu la știri, iar violența armată a atins un punct culminat aici în 2016. Nu per total, ci doar în perioada recentă.

Când faci o retrospectivă a statisticilor și a violenței armate, în termeni de decese și atacuri din Chicago, era mult mai grav pe la mijlocul anilor '90. Iar pe atunci nu exista expunerea asta publică. Eu consider că o mare parte din violența armată din Chicago a fost constrânsă de aceste proiecte, iar, mai recent, s-a răspândit prin tot orașul. Violența armată a atins un nivel critic, iar, colac peste pupăză, am avut parte și de atacuri armate în masă.

Atacul armat care a cam declanșat totul a fost Columbine, de acum douăzeci de ani. Deși există violență armată și atacuri armate în masă de zeci de ani. Doar că acum, au devenit atât de agresive și extreme, încât au ajuns știri de senzație în media. Oamenii nu conștientizează statisticile reale.

Ce rol joacă cultura americană a armelor în aceste atacuri, un subiect preferat pentru liberali dar și conservatori?
Un factor comun care se regăsește în toată cartea este accesibilitatea armelor, care nu înseamnă același lucru cu legalitatea acestora. E vorba de cât de ușor e să procuri o armă. Aproape toată lumea din carte nu a întâmpinat vreo problemă în a face rost de o armă, în special în momentul în care nu ar fi trebuit să aibă acces, când erau susceptibili de a comite o crimă violentă.

Lester Young era în Carolina de Sud, unde oamenii făceau trocuri între arme și droguri. Brandon Clancy a făcut rost de o armă de la bunicul său. Brittany Aden a luat arma de pe peretele din casa părintească. Accesibilitatea armelor este un factor major în violența armată. Eu nu prea am încredere în capacitatea guvernului federal de a avea un impact major în asta, dar există măsuri care se pot lua.

Poți lovi piața neagră de desfacere a armelor. Autoritățile locale pot lua măsuri pentru a reduce furtul de arme. Poți limita spectacolele cu arme care permit publicului să cumpere fără o verificare temeinică a istoricului. Însă opțiunea de a rezolva problemele cu arma la purtător e unic americană, corect? Oamenii se gândesc: „gata, îmi iau o armă și-l împușc.”

Toți oamenii din carte care au comis crime au considerat că arma reprezenta metoda rezonabilă de a-și rezolva problemele. Brandon Clancy locuia în San Bernardino, California. El era îngrijorat de activitatea mafiotă din oraș. Clancy a văzut cum alții scoteau armele, așa că reacția lui a fost: „Mă duc să iau pistolul bunicului. Așa o să rezolv eu situația.” Primul lui instinct a fost să folosească o armă ca să se apere. Eu cred că asta este baza culturii armelor.

Marvin Gomez s-a bătut cu un tip într-un bar din Albuquerque. Omul l-a abordat apoi, iar primul lui instinct a fost să scoată pușca. El a considerat că nu avea alte opțiuni, deși ar fi putut să fugă, să țipe după ajutor sau să se încuie în mașină. Însă, decizia lui de moment a fost să scoată arma. Asta e chintesența culturii armelor din America.

După ce ai aprofundat cultura armelor și factorii relaționați și antecedentele, susții activismul de control al armelor post-Parkland?
Din păcate, eu cred că masacrul din Parkland, Florida nu ne-a învățat ceva diferit față de atacurile armate anterioare. Atacatorul nu a avut nicio problemă să facă rost de o armă de foc, în ciuda dovezilor care atestau problemele lui mintale.

Ca să fiu sincer, dacă i s-ar fi refuzat o armă de la magazinul specializat, probabil că ar fi obținut una de la prieteni, familie sau din postările online sau de pe piața neagră. Însă, ceea ce deosebește masacrul din Parkland de restul este mobilizarea în masă a cetățenilor care vor controlul federal al armelor, în special tinerii alegători.

Cu toate astea, nu am observat o reglementare a armelor din partea statului federal și sunt sceptic că Congresul ca adopta vreo lege care să reducă semnificativ violența armată. Remediile mai fiabile sunt în politicile locale și de stat, pe seama poliției și a inițiativele comunităților, care pot determina o schimbare culturală și economică graduală.

Cât din problema controlului armelor poate fi atribuită președintelui Trump și Jeff Sessions, în abordarea lor față de ATF (Alcohol, Tobacco & Arms) și refuzul de a include violența armată în discuțiile despre atacurile armate în masă?
Nu știu exact ce impact a avut președintele Trump asupra comercianților de arme, dar știu că a retras o reglementare de-a lui Obama care ar fi adăugat mai mulți americani cu probleme de sănătate mintală în baza de date a verificărilor federale. Așa că, deși Trump a dat vina în public pe problemele mintale, acțiunile lui au fost în favoarea celor tulburați mintal, de a achiziționa arme.

Într-un sens mai general, președintele Trump, prin retorica lui și poziția pro-NRA, descurajează indivizii din a lua în considerare cel mai important factor în problema violenței armate din America: cele peste trei sute de milioane de arme din țară. Conform lui Trump și aliaților săi în această discuție, aparent singurul lucru care nu determină violența armată este accesibilitatea armelor de foc, o poziție demontată de studii notabile și complet absurdă.

Urmărește-l pe Seth Ferranti pe Twitter.