Tipul ăsta vrea să afle de ce unii oameni sunt atrași sexual de animale

Bestialitatea, din motive evidente, a rămas unul dintre rarele subiecte tabu ale epocii internetului.

Deși lumea online ne-a permis să avem o discuție nuanțată despre o gamă imens de variată de perversiuni, consimțământ și întregul spectru al sexualității, pornirea de a fute animale e unul dintre impulsurile destul de inaccesibile, chiar și în comunitatea științifică.

Doctorul Damian Sendler, un sexolog legist și cercetător științific, e unul dintre puținii oameni din lume care încearcă să schimbe situația. De ani de zile deja, Sendler a fost în prima linie a cercetării asupra parafiliilor neobișnuite – excitația sexuală la chestii pe care majoritatea oamenilor nu le găsesc atrăgătoare în mod normal. A publicat articole despre ce se întâmplă dacă moare cineva sufocat în timpul sexului, fisting și bestialitate. În cel mai nou studiu publicat de el, pe care l-a trimis VICE-ului înainte de publicarea în jurnalul științific Deviant Behaviour, Sendler a analizat modul în care comunică zoofilii și vorbesc despre situația în care se află, în unul dintre puținele locuri unde vorbesc deschis – pe forumurile online.

În lucrarea intitulată De ce oamenii care fac sex cu animale cred că asta e orientarea lor sexuală – Un studiu teoretic bazat pe comunitățile online de zoofili, Sendler a constatat că zoofilii își explică atracția prin intermediul unei interpretări distorsionate a geneticii, dezbat dacă e, pe bune, o orientare sexuală în sine, discută legalitatea și moralitatea actelor sexuale cu animale și compară iubirea pentru animale cu cea interumană. Speră că înțelegerea modului în care se percepe această comunitate va contribui la tratarea zoofililor de către medici pe viitor. Pe alocuri nu e o lectură simplă, în mod special când zoofilii vorbesc despre cum știu că animalele lor vor să-și dea consimțământul să facă sex.

„Câinele meu scoate mereu un lătrat scurt și ciudat și de fiecare dată încearcă să-mi lingă picioarele sau capul, atingându-mă puțin; iar apoi se întinde pe spate și continuă cu lătratul ăla scurt, până reacționez”, a scris un utilizator care folosește numele Nmyass. „Dacă reacționez, fie sare pe mine și mă fute ca nebunul sau se întoarce cu spatele la mine și se așteaptă să-i fac același lucru.”

Natura tabu a acestui subiect se extinde asupra lumii academice. Sendler a întâmpinat rezistență din parte altor medici și cercetători, care se referă la subiecții lui drept „devianți” – ceva ce el respinge încontinuu. A declarat pentru VICE că, după părerea lui, e datoria lui ca medic să-i ajute pe oamenii care suferă de aceste boli, pentru că prea puțină lume o face.

„Vreau să le spun acestor oameni că știu că avem leac pentru sindromul șocului post-traumatic, pentru depresie, dar nimeni nu cercetează tratamentul bolii voastre, așa că de ce să nu facem asta”, a declarat Sendler pentru VICE. „De ce-aș vrea să cercetez depresia, din moment ce există sute de studii care se publică zilnic pe subiectul ăsta.”

VICE l-a contactat pe doctorul Sendler ca să vorbim despre bestialitate, comunități online și cum e să studiezi așa un subiect controversat.

VICE: Care e principala concluzie a noului tău studiu?
Sendler: Studiul pe care l-am întreprins e o retrospectivă a subiectelor de discuție între zoofili și a problemelor pe care și le pun cu privire la a face sex cu animale, inclusiv aceea a consimțământului. Se uită la modul în care acești oameni decid că animalele vor să facă sex, de ce li se pare permis, și face aluzie la acest mare concept care se întreabă dacă zoofilia chiar e o orientare sexuală.

Argumentele pe care le folosesc se leagă de modul în care era tratată homosexualitatea, cum a fost anulat stigmatul asupra ei după mulți ani. Așa că toți oamenii care au un comportament sexual stigmatizat social încearcă să-și pună aceeași întrebare: dacă gayii și lesbienele au voie să se căsătorească și să ducă vieți normale, eu de ce să n-am?

Astea sunt întrebările și argumentele recurente pe care încerc să le evaluez.

Una dintre chestiile interesante din studiul tău e că se pare că acestor zoofili chiar le pasă de consimțământ și că e un subiect major pe forumurile lor.
Este. Esențialmente, ei spun că dacă rănești un animal sau îi faci ceva, o să fugă – e ceva ce știm din cercetarea în biologie. Cred că zoofilii extind chestia asta asupra propriei lor accepțiuni asupra consimțământului. Spun: „Păi dacă fac sex cu acest câine sau această pisică și nu fuge data viitoare când ne punem pe treabă, probabil le e ok sau sunt fericiți și dacă-mi aduc jucării sau chestii care le plac, poate că chiar își dau consimțământul? Poate că ăsta e semnul pe care mi-l dau?”

Cum arată comunitățile online de zoofili?
Una dintre chestiile interesante e că stau de vorbă între ei cu anii, fără să-și exprime vreodată interesul de a se întâlni în persoană. Cred că are de a face cu problema stigmatizării și a posibilei puneri sub acuzație, dacă chiar se întâlnesc în persoană. E asemănător cu pedofilii, cunosc o grămadă de oameni virtual, dar n-o să poată niciodată să se-ntâlnească cu ei în persoană, așa că-și trimit unii altora mesaje de susținere și-și sărbătoresc unii altora zilele de naștere și se poartă ca cei mai buni prieteni, dar totul se-ntâmplă exclusiv online.

Deci îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă ar șterge cineva spațiul ăsta. Ar fi lăsați de izbeliște, fără niciun loc în are să poată comunica între ei. Încercăm să găsim o metodă de a-i ajuta pe oameni, folosindu-le mediul lor natural, aceste forumuri – așa că testăm ideea asta, să-i putem contacta și să le oferim ajutor acolo.

Sună ca și cum, dacă e să empatizăm cu dracul, aceste comunități le-ar putea salva viețile.
Absolut, imaginează-ți dacă credințele, dorințele tale te patologizează într-un așa hal încât nu poți să le declari nimănui, niciodată, atunci comunitatea online devine casa ta. Mă face să mă întreb cum era acum 20-30 de ani, când oamenii n-aveau genul ăsta de spațiu.

Am analizat cum vorbesc tinerii despre sexualitatea lor neobișnuită și cum o fac veteranii comunității, care n-au avut de la început internet. Una dintre chestiile interesante pe care le vedem e că, cu cât ești un zoofil mai în vârstă, cu-atât sunt șanse mai mari să ai grijă de alții ca tine și să te muți în aceeași comunitate. Ăsta e motivul pentru care, în Statele Unite, avem comunități unde se aliază oamenii ăștia cu alți zoofili, la țară. Locuiesc la ferme, unde nu sunt supravegheați de poliție și exprimă un nivel mare de satisfacție, nu doar sexuală, ci si psihologică, pentru că nu sunt singuri.

Zoofilia a fost de curând la știri, pentru că au apărut legi noi și au existat cazuri de oameni prinși. Ce-a însemnat asta pentru comunitate?
A fost o știre cu un angajat al unei universități, acuzat că ar fi făcut sex timp îndelungat cu câinele lui. În mod normal, când citești articole despre chestia asta în presă, sunt despre persoane din clasele mai de jos, dar aici e vorba de un profesor, un cadru academic cu o carieră de zeci de ani, așa că oamenii își dau acum seama că această chestie nu-i afectează doar pe indivizii marginalizați, dezvantajați, ci și pe cei educați.

Într-o secțiune a studiului, spui că aceste cercetări ar putea să-i ajute pe medici să înțeleagă fenomenul pe viitor. Crezi că se face puțină cercetare pe acest subiect, că nu înțelegem îndeajuns încât să-i ajutăm?
La ora actuală, nu se știu prea multe despre zoofilie, nu există prea multe studii pe subiect – s-au făcut câteva acum vreo 15 ani, dar nu prea multe de-atunci. Problema cu studierea acestui grup de indivizi e că majoritatea zoofililor pe care chiar i-am analizat erau internați, adică oameni care vin spre noi, pentru că au nevoie de ajutor sau au fost acuzați de o infracțiune.

Problema în a lucra doar cu pacienți e că eșantionul nu mai e reprezentativ. Motivul pentru care folosim aceste forumuri de discuții, aceste platforme de socializare e, în primul rând, pentru că e foarte greu să-i convingi pe oamenii ăștia să contribuie la cercetare. M-am gândit: „Păi, dacă oamenii au fetișuri ciudate, o să folosească internetul, e anonim, grauit și poți să ieși în orice clipă”, pe când, dacă vii la mine la clinică trebuie să semnezi acte și să devii pacient, poate să fie foarte laborios procesul. Pe internet, putem să studiem comportamente ciudate, neobișnuite, în cele mai firești contexte și să le descriem.

Cum crezi că ar trebui tratat?
Cred că oricine care simte că nu mai poate fi el însuși în mod special din cauza poftelor sexuale trebuie să caute tratament. Evident că există probleme, pentru că dacă dai curs acestor pofte poți să fii pus sub acuzare. Cred că din cauza asta nu vin prea mulți pacienți la tratament, pentru că se tem de repercusiunile ce țin de comportamentul lor. Vom vedea mai mulți oameni care vin spre noi din proprie inițiativă și caută ajutor, mai ales acum, când pot pur și simplu să ne dea mail anonim și să ne pună întrebări.

Când fac asta cu mine, le pun o întrebare simplă, de genul: „Faptul că ești zoofil îți afectează jobul sau relațiile cu oamenii?” Dacă răspunsul e da, atunci le zic absolut clar că trebuie să caute ajutor. Dacă, însă, doar fantazează, poate e ok să nu se trateze, pentru că tratamentul poate uneori să fie neplăcut și dificil și nu știu prea mulți terapeuți sau medici cum se tratează boala asta.

De ce crezi că e important să cercetăm genul ăsta de comportament?
Problema cu cercetătorii în general și mai ales în general e că se tem să se-atingă de subiecte controversate și dificile. Unul dintre motive e că nu avem instrumentele potrivite pentru a-l studia, gen, cum suntem noi nevoiți să folosim forumurile de discuții, dar le spun oamenilor că e exact la fel cum studiile asupra homosexualității i-au ajutat să fie recunoscuți și să primească aprobarea publicului larg și să se șteargă stigmatul care a planat timp de secole întregi asupra sexualității lor.

Cred că cercetarea mea, deși poate că nu elimină neapărat stigmatul expune faptul că nu toate comportamentele și poftele sexuale sunt neobișnuite sau afectează anumiți oameni. Știm că adolescenții au tendința să exploreze permanent și să-și testeze limitele plăcerii lor sexuale. Le spun oamenilor că în principal le folosește medicilor și că, deși s-ar putea să fie controversat, vreau ca lumea să afle de subiectul ăsta.

Acest interviu a fost editat pentru lungime și claritate.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.