Despre ce vorbesc profesorii tăi în cancelarie

Ușa cancelariei: un portal spre o altă dimensiune, cu o groază de cafea, respirație urât mirositoare şi conversații strict despre orar. Sau cel puțin asta credeam cu toții atunci când eram elevi şi ne învârteam în jurul uşii. Vedeam din când în când, timp de o clipă, covorul gri-maroniu şi simțeam tristețea care plutea înăuntru.

Dar cum e de fapt pentru profesori? Sunt ei oameni sau roboți, aşa cum am crezut mereu? Şi despre ce vorbesc în pauza de masă, când nu trebuie să-i împiedice pe elevi să se jignească sau să fugă ca nebunii pe holuri?

În calitate de profesor, am răspunsurile la întrebările tale. Mai jos sunt câteva conversații pe care le purtăm în cancelarie, în ordine aleatorie.

Am zis în ordine aleatorie, dar asta este fără îndoială cap de listă pentru orice profesor care se respectă. Dacă aveai constant probleme la școală și simțeai că profesorii uneltesc împotriva ta – indiferent de cât de des au spus că nu ești demn de atenția lor – există șanse ca asta să se fi întâmplat cu adevărat.

Știu că o să fie câțiva liberali care o să citească asta și o să se gândească: „Dar un copil nu este un rahat cu ochi – trebuie să aibă o viață de familie dificilă sau ceva de genul? Prea multă energie creativă reprimată?”

Problema este următoarea: genul ăsta de omenie și lipsa de cinism n-au ce căuta în cancelarie. Așa că taci din gură și du-te și uită-te la Educating Yorkshire.

Este important să reții că nu toate nemulțumirile profesorilor sunt îndreptate spre copii. Mai degrabă există șanse ca cel mai insultat om din ierarhia academică să fie directorul.

De ce? Pentru că el este cel care încasează un salariu baban, în timp ce le spune cadrelor didactice că nu își mai permite să plătească salariile asistenților; pentru că el este cel care angajează o firmă de consultanță ca să-și dea seama ce e în neregulă cu comportamentul lor, asta în timp ce nu-și părăsește niciodată biroul; pentru că el este cel care a decis să nu exmatriculeze un elev care te-a făcut dobitoc și a venit cu un cuțit la școală – va da prost în raportul inspectoratului.

Pe scurt, majoritatea profesorilor care au ajuns în vârful ierarhiei nu sunt acolo pentru că sunt niște profesori grozavi, ci pentru că că sunt niște dobitoci ariviști; oameni care cred cu adevărat că este cel mai bine ca elevii să fie considerați niște cifre. Ca atare, nu sunt doar o țintă evidentă a disprețului – sunt una necesară.

Un management defectuos poate duce la neglijență în cea mai pură formă. Chiar dacă toată lumea știe că partidul conservator a tăiat considerabil fondurile, nu cred că oamenii care nu lucrează în domeniu înțeleg cât de groaznică e situația. În trei ani, am văzut un declin uriaș în ceea ce privește standardele, nu prin prisma neglijenței profesorilor sau managementului, ci prin inabilitatea de garantare a fondurilor necesare elevilor.

Toate școlile primesc fonduri în funcție de numărul de elevi, ceea ce înseamnă că îi înghesuie în săli până la refuz. Clasele menite pentru 24 de elevi au de obicei 34 – în cel mai rău caz, am văzut și 40. Adaugă chestia asta la bugetele absurde, care încearcă să taie cât mai mult din chestiile esențiale, precum markerele și xeroxurile, și vei ajunge la concluzia că elevii rămân fără manuale și ajung să se certe zece inși pe un singur tub de lipici.

Asta este părerea cuiva care predă într-o școală din Londra care înainte avea fonduri consistente. Dracu’ știe ce se întâmplă în zonele izolate, precum Sunderland sau Hull. NHS s-ar putea să fie pe prima pagină ca instituție a statului care se duce naiba, dar nici educația nu este prea departe, și mulți suntem îngroziți de cum va fi.

Toate astea de mai sus vin la pachet cu foarte mult stres. Ca profesor, ziua ta este alcătuită din discursuri lungi de câteva ore – discursuri care sunt întrerupte sau la care lumea nu este atentă; te aștepți la asta. E normal să ai puține emoții. Trebuie să petreci doar cinci minute în toaleta profesorilor – o amestecătură de sfâșieturi, gemete și icnete – ca să înțelegi impactul fizic pe care chestia asta îl are asupra profesorilor.

În timp ce unii se chinuie cu o diaree (dar în cele din urmă se obișnuiesc cu asta), creierele și fețele noastre rămân impregnate cu tortura la care suntem supuși. Nu este neobișnuit să vezi un proaspăt profesor cum se holbează în depărtare, precum un soldat debil din Full Metal Jacket. Nu este anormal nici să vezi cum directorii plâng pe niște foi, căci realizează că jobul lor le provoacă riduri adânci pe față.

Cancelaria este un loc al recuperării și consolării, departe de haos. Când un profesor izbucnește în plâns pentru că nu știe cum o să se descurce, este responsabilitatea ta să-l readuci pe linia de plutire. La fel și în cazul în care comportamentul colegului tău se aseamănă cu acea cădere nervoasă cunoscută din Network – în care exclamă că „sunt nervos ca dracu’ și nu mai înghit nimic!” – este responsabilitatea ta să predai în locul lui; să îi oferi timpul necesar pentru ca discursul lui incoerent și furios să se transforme într-un sentiment de rușine și înfrângere.

Ca regulă generală, cei mai mulți dintre profesori vor avea cel puțin o dată pe an o asemenea cădere nervoasă. Și ei sunt cei norocoși.

Odată cu stresul vine și nevoia de descărcare. Și care sunt cele mai bune metode pe care le avem la dispoziție? Alcoolul și drogurile, desigur. Când am început să predau, nu eram sigur dacă să împărtășesc sau nu pățaniile mele din weekend, asta până când i-am spus o poveste din Glastonbury unui coleg cu experiență din departamentul meu – o chestie obișnuită în Ibiza, așa cum aveam să aflu mai târziu. Am evitat să menționez ciupercile, dar i-am zis despre comportamentul ciudat pe care îl avusesem. El s-a uitat apoi împrejur ca să se asigure că nu ne asculta nimeni, a zâmbit melancolic și a spus, „Îmi plac drogurile la nebunie!”.

S-ar putea să te șocheze chestia asta, dar motivul pentru care domnul Johns se poate să fi fost deosebit de morocănos în dimineața asta de luni este pentru că abia acum zece ore a terminat un trip pe cocaină care a durat șaisprezece ore; sau profesorul tău de arte pare dus pentru că e dus pe bune. Și chiar dacă nu toți profesorii consumă droguri, aproape toți pe care îi cunosc eu sunt fie alcoolici funcționali sau consumatori de droguri. Și adoră să vorbească despre asta – și au și de ce: e ceva incredibil de plăcut să-ți destăinui cele mai nasoale povești, asta în timp ce ești considerat un om integru, matur, cu un job real și decent.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.