Prieteniile cu femei ar putea să-ți distrugă viața

Stau în pat cu prietena mea, Leah*, care plânge. Unei părți mici din mine îi pare rău pentru Leah – care plânge fiindcă are depresie – dar o parte mai mare, mai onestă, se simte fericită. Leah și cu mine suntem prietene de când aveam 11 ani, dar în ultimul an ceva s-a schimbat. Ea a primit un nou job, apoi și-a făcut un iubit, și și-au cumpărat doi pești împreună pe care i-au numit „2018” și „Lana Del Rey”. Locuiam în apartamentul de deasupra lui Leah la momentul respectiv, și cateodata o puteam auzi cum îi hrănea. Obișnuiam să stau întinsă și să ascult sunetul înfundat al acvariului în timp ce aveam gânduri negre despre cât de plină și fericită era viața ei fără mine în ea. Cam tot pe atunci, iubitul ei a cumpărat un acvariu mai mare, iar eu m-am mutat înapoi la părinți.

Deci când m-a sunat Leah și m-a rugat să îi fac o vizită, am fugit imediat la ea. Am ținut-o în brașe în timp ce plângea și am întrebat-o pe un ton sensibil dacă s-a mai deschis cuiva până acum, iar când ea mi-a răspuns că „nu” m-am simțit dorită, drăguță, chiar pură.

Comportamentul ăsta ciudat și posesiv este un lucru relativ nou pentru mine, dar mereu mi-a plăcut intimitatea claustrofobică a prieteniilor feminine. Toate relațiile mele sunt vechi de cel puțin un deceniu, și sunt construite pe mitologia impărtășită că vă iubiți mai mult decât pe prietenele noi, și cu siguranță mai mult decât ai iubi un partener. Să vezi că prietenele astea se logodesc/angajează/vorbesc mult despre cât de mult vor să se mute la Margate m-a făcut să realizez că mitologia asta ar putea sa aibă niște hibe. Nu este vorba doar despre faptul că aș fi plictisită: sunt pe bune nefericită când ele sunt fericite. Simt că femeile astea sunt ele însele, mai mult ale mele, când mă sună plângând.

Mulți dintre noi ne simțim cu adevărat mândri dacă am reușit să susținem prietenii foarte apropiate și vechi. Dar tocmai intensitatea acelor prietenii s-ar putea să ne îmbolnăvească mental. Ca femei, ne-am format social să fim confidente: să știm și să fim cunoscute de alt om, trebuie să oferim cele mai personale gânduri și experiențe. Abilitatea aia de a ne împărtăși durerile este o parte care face prieteniile între femei să fie asa de prețioase – simți că prietena ta e legată de tine într-un mod chinuit și formativ, pentru că apropierea dintre voi se bazează pe descoperirea vulnerabilităților una alteia. Numită „co-ruminație” de psiholoaga Amanda Rose, împărtășirea și revizitarea problemelor împreună e demonstrat că poate declanșa depresia. Rose a descoperit că în timp ce fetele care co-ruminează se bucură de relații mai intime cu prietenele lor, sunt mai susceptibile la tulburări emoționale.

Dacă apropierea din relația ta este dependentă de împărtășirea durerii, există pericolul să începi să produci acea durere ca să menții relația. Mie și lui Leah ne-a plăcut probabil ziua aia de plâns împreună puțin. Pentru că ne-a amintit de intimitatea dintre noi care era pe moarte în ultima vreme. Un fel de doză ieftină. Vorbind cu mine prin email, Amanda Rose îmi explică că pe la jumătatea anilor 20, când prietenele încep să-și găsească fericirea înafara relației, „una sau ambele prietene s-ar putea să genereze sau să exagereze problemele ca să discute despre ele pentru menținerea relației de prietenie, și făcând asta, cu siguranță ar putea să-și crească riscul depresiei și al anxietății.”

Rose numește asta „în cel mai rău caz”, dar eu cred că este destul de comun. Mila*, o fotografă în jur de 50 de ani, îmi spune că atunci când prietena ei cea mai bună a pus-o ca număr de urgență înainte să intre în operație, a început să aibă fantezii despre cum va primi telefonul de la ora 3AM: „Așteptam cu nerăbdare și chiar vroiam să i se întâmple ceva ca să aibe nevoie de mine. Mai mult decât de familia ei, iubitul ei, ea a crezut ca persoana de care avea nevoie în momentele de criză eram eu. A fost foarte flatant.”

Ideea că tu și prietena ta puteți să fiți totul una pentru cealaltă e atât de seductivă încât are tendința să devină o parte din identitatea ta. Rolul pe care îl joci în acea prietenie poate să însemne că îți reprimi anumite aspecte din tine, dar nu știi cine ai fi fără acea prietenie, așa că continui să joci rolul. Morgan*, în vârstă de 31 de ani, îmi spune că intensitatea relațiilor cu prietenele ei, i-a creat impedimente când vine vorba despre exprimarea propriei sexualități.

„Îmi vâd cumva prieteniile timpurii de acasă din Australia ca fiind romantice. Nu în sensul sexual, doar că erau atât de intense. Devin foarte defensivă, și mi-e foarte greu să-mi accept problemele cu prieteniile mele adolescentine, pentru că erau atât de formative – dar cred ca acolo era și homofobia. Îmi aduc aminte că speram să nu fiu o lesbiană, și că atunci când am avut o experiență sexuală cu o tipă nu am putut să zic nimănui. Mă întristează că am cărat bagajul ăsta cu mine până acum, și cred că are de a face cu influența pe care o au acele prietenii asupra mea.”

Psiholoaga și autoarea Carol Topolski îmi spune că agățarea de genul ăsta de prietenie s-ar putea să fie o modalitate prin care să eviți maturizarea. „Siguranța a ceva familiar este foarte atrăgătoare”, spune ea. „Pierderea unui prieten aduce cu ea un fel de doliu. Pierzi pe cineva care este o parte foarte importantă din trecutul tău.” Morgan explică nivelul de apropiere ca pe o adolescență prelungită: „Eram obsedată de ele. Încă sunt. Aveam o prietenă care mă făcea să-mi pierd mințile. Nu mai pot răde cum râdeam atunci. A intrat complet sub pielea mea – nu cred că m-a făcut cineva să mă simt așa cum o făcea ea. Bănuiesc că nu era ceva de susținut. Ăsta e un motiv parțial pentru care m-am mutat în Marea Britanie.”

Există un fel de rușine atașată de a fi prietena care nu poate renunța. E ca și cum s-a făcut lumină și sforile complicate si nediscutate care vă legau împreună s-au desfăcut și vezi totul așa cum a fost de fapt: ceva sufocant și înnebunitor de-a dreptul. Deodată te confrunți cu cât de mult și cât de disperat o vrei.

Dar când am întrebat-o pe Morgan dacă crede că trebuie să ne schimbăm așteptările despre prieteniile dintre femei – să așteptăm mai puține – mi-a spus nu: „Urăsc asta. Nu ar trebui să ocolim calitățile alea umane – cum ar fi singurătatea și nevoia de a fi nevoie de tine – așa funcționează relațiile interumane. Dacă ai prietenii profunde, ele ar trebui să fie brute. Ar trebui să depindem una de cealaltă.”

În încercarea de a rezolva asta, am sunat-o pe Leah. De data asta eu am plâns, și apoi am făcut o co-ruminație despre prietenia noastră. „Da, știam că o parte din tine nu voia ca eu să fiu fericită” – apelul se tot întrerupea pentru că vorbea cu mine de pe un feribot, unde i-am întrerupt vacanța cu iubitul ei – „Dar am ajuns în punctul în care mă tememeam că nu voi putea să fiu niciodată mai mult decât acea prietenă `drăguță`, `simpatică`. A fost o decizie conștientă să încerc să fiu mai mult de atât.”

E o conversație drăguță. Într-un final se pierde conexiunea, dar îmi scrie peste câteva ore să-mi spună că unul din peștii ei a murit.

@kitty__drake

*Unele nume au fost schimbate.

Acest articol a părut inițial pe VICE UK.