De ce Angela Merkel vrea să aducă gaz rusesc în Europa

Criza a culminat la summitul NATO de la Bruxelles, din iulie 2018, când Donald Trump a acuzat în mod direct Berlin că a devenit „captiv rușilor” din cauza dependenței germanilor de gazul rusesc. Acuzația bătea la proiectul ruso-german, gazoductul Nord Stream 2, care, dacă va fi implementat așa cum dorește cancelarul Angela Merkel, va duce la o creștere a influenței Rusiei în Europa. Controversatul proiect energetic al Germaniei a stârnit reacții în lanț, președintele Consiliului Europei, Donald Tusk, catalogându-l drept „o greșeală”.

De altfel, Comisia Europeană, SUA, Polonia, țările estice și Ucraina sunt cei cei mai mari opozanți ai proiectului lui Merkel. Mizele financiare în joc sunt uriașe.

Divergențele dintre SUA și Germania par că nu se vor aplana curând, din moment ce, acum două zile, Wolfgang Kubicki, vicepreședintele Bundestag, a cerut, nici mai mult, nici mai puțin, ca ambasadorul SUA la Berlin să fie trimis acasă după ce acesta a criticat planul de cheltuieli al Germaniei pentru NATO. De ce se ceartă americanii cu nemții? Câteva teme mari îi despart în materie de interese geopolitice: gazoductul Nord Stream 2, retragerea SUA din acordul nuclear cu Iran și banii cheltuiți pentru apărare.

Tema banilor investiți în alianța NATO o las pentru altă dată, acum o să-ți explic relațiile ambivalente dintre Germania și Rusia și cum au ajuns cele două țări să aibă interese financiare comune.

Am citit cartea unuia dintre cei mai buni experți americani în spațiul ex-sovietic, profesor de administrație și pregătire diplomatică la Georgetown University, Angela Stent, director al Centrului de Studii Rusești, Eurasiatice și Est-europene. Lucrarea se numește Putin’s World. Russia against the West and with the rest și a fost publicată recent la Twelve Hachette Book Group.

Cartea lui Stent este cea mai cuprinzătoare expunere a politicilor internaționale ale lui Vladimir Putin și tratează relația ruso-germană într-un capitol separate- „Russia and Germany. The fateful Relationship”.

Stent explică optica germană față de regimul de la Kremlin, prin comparație cu cea americană, iar analiza sa se concentrează asupra perioadei care începe cu tumultuoșii ani ’90, când Europa a fost reconfigurată complet odată cu căderea zidului Berlinului și dizolvarea fostei Uniuni Sovietice, și până în zilele noastre.

Prezentul ne atinge inclusiv pe noi, românii, pentru că, luna trecută, cancelarul german Angela Merkel a sunat-o personal chiar pe premierul Viorica Dăncilă, pentru a pune presiune ca România să aibă o atitudine favorabilă celebrului gazoduct ruso-german. Fără success, de altfel.

Să fim bine înțeleși, și americanii au încercat diverse planuri pentru armonizarea relațiilor cu rușii, însă, prin comparație cu cele ale germanilor, de fiecare dată, relația diplomatică cu americanii s-a terminat dezastruos.

După căderea URSS, marile puteri au încercat o apropiere de Federația Rusă. Prima parte a anilor ’90 a fost un melanj de tentative romantice de răspândire a unor valori democratice, dublate în mod inevitabil de precauție în investiții de business din cauza corupției și impredictibilităților legislative. Dornic să occidentalizeze economia rusă, dar incapabil să lupte cu mafia și crima organizată, primul președinte al Federației Ruse după căderea URSS, Boris Elțîn, și-a terminat mandatele lăsând țara într-un haos economic generalizat.

Încă din acea perioadă, Germania s-a arătat a fi un partener de nădejde al rușilor în Europa.

„În timpul mandatului președintelui Elțîn, Germania - în ciuda faptului că se confrunta cu provocări economice și sociale după unificarea celor două Germanii - a fost acel partener puternic care a sprijinit politica și economia administrației Ieltin și a acționat ca avocat al Rusiei în structurile europene”, explică Angela Stent.

Nu numai mizele financiare, dar și unele cauze privind migrația au apropiat cele două țări. În anii ‘90, aproape 1,2 milioane de etnici germani au emigrat din fostele republici sovietice în Germania. Au format, mai târziu, un bloc politic de simpatizanți ai politicilor lui Vladimir Putin.

Ce a diferențiat abordarea germană față de cea americană în acea perioadă? Angela Stent explică foarte clar nuanța.

Precizarea devine importantă, pentru că este de notorietate că, în timpul conflictelor din Georgia și Ucraina, președintele Putin și-a justificat acțiunile acuzând Statele Unite că au intervenit în afacerile interne ale fostelor state ex-sovietice, prin ONG-urile care răspândeau valorile democratice în Rusia. De altfel, atunci când Putin a decis închiderea unor ONG-uri americane, cele germane au rămas în Rusia.

Perioada cea mai dinamică a relațiilor economice a înflorit însă după căderea lui Elțîn. La începutul anului 2000 a existat un transfer de putere între el și fostul ofițer KGB, Vladimir Putin. La acea dată, în Germania era la putere cancelarul Gerhard Schroder care, mai târziu, avea să aibă un rol decisiv în construirea gazoductului ruso-german.

Deși a câștigat alegerile, în anul 1998, printr-un program care critica aprins „diplomația de saună” a oponentului său politic, Helmut Kohl, fostul cancelar Gerhard Schroeder a devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai președintelui Vladimir Putin și un susținător fervent al intereselor acestuia în lume. S-a simțit atât de apropiat de această țară, încât el și soția sa au adoptat doi copii orfani ruși dintr-un centru de plasament din Sankt Petersburg.

Amiciția dintre cei doi continuă și în prezent. La inaugurarea celui celui de-al patrulea mandat al lui Putin, în primăvara lui 2018, Schroeder a fost văzut în primul rând, lângă premierul Dmitri Medvedev și Patriarhul Chiril.

Pe lângă interesele economice, energia a devenit unul dintre factorii cruciali în relația Germania-Rusia, lucru speculat enorm de către președintele Putin, întrucât dorința lui a fost să ridice Rusia la statutul de superputere energetică.

Cu puțin înainte de înfrângerea la alegerile din 2005 de către Angela Merkel, Schroeder a propus extinderea unui împrumut finanțat de statul german de 1,1 miliarde de dolari, pentru continuarea conductei. Drept răsplată, după ce a pierdut scaunul de cancelar, Schroeder a fost numit președinte al comitetului de acționari al conductei Nord Stream, devenind partener de afaceri al unor magnați ruși aproape de Putin.

Un alt german cu un rol fundamental în construirea gazoductului este Mathias Warnig, un fost ofițer de informații în Germania de Est, țară în care Putin a activat ca ofițer KGB. După căderea Zidului Berlinului, Warnig a devenit președintele filialei Băncii Dresdner în Sankt Petersburg, iar actualmente deține funcția de manager general Nord Stream.

Continuarea proiectului, adică Nord Stream 2, lungește prima conducta cu 750 km, alimentându-se cu gaz din Siberia. Noul gazoduct ar dubla capacitatea anuală la 110 miliarde de metri cubi. Compania rusă Gazprom ar acoperi aproape 50% din costurile de 9,5 miliarde de euro, iar restul s-ar împărți între companiile europene Engie SA, OMV AG, Royal Dutch Shell PLC, Uniper SE și Wintershall AG.

Pentru Germania, gazul rusesc oferă un avantaj de preț, cu aproximativ 20% mai mic decât gazul natural lichefiat american, iar miza americanilor ar fi ca Germania să cumpere de la ei, nu de la ruși. „Nu credem că este nevoie în mod fundamental de această conductă”, a declarat recent Dan Brouillette, adjunctul secretarului american pentru energie. „Rusia o va folosi ca pe o pârghie în Europa”.

Cu această moștenire primită din partea lui Schroeder, Angela Merkel a trebuit să învețe echilibristică diplomatică în relațiile cu Rusia, mai ales după ce Vladimir Putin a decis, în anul 2014, anexarea ilegală a Crimeii, provincie care aparținea Ucrainei. Noul cancelar german s-a arătat revoltat față de acțiunile de agresiune asupra Ucrainei și a fost printre liderii europeni care au decis sancțiuni economice drastice pentru Federația Rusă.

După acest episod, relațiile Angelei Merkel cu Putin s-au deteriorat dramatic. Totuși, legăturile dintre cei doi actori sunt catalogate drept speciale, mai ales că ambii au trecut prin experiențe care i-au ajutat să cunoască în profunzime țara partenerului. Angela Merkel este fiica unui pastor protestant care și-a trăit copilăria în Germania de Est, locul în care și Vladimir Putin a activat ca ofițer KGD.

Potrivit dosarului Stasi, la care a avut acces după unificare, „deși Angela are tendința de a vedea rolul de lider al Uniunii Sovietice ca pe o dictatură căreia toate țările socialiste au fost subordonate, ea este entuziasmată de limba rusă și de cultura Uniunii Sovietice”, scrie Angela Stent în cartea sa.

Merkel și Putin sunt mai familiarizați cu mediul și cultura celuilalt decât ceilalți lideri mondiali. De altfel, este de notorietate că Merkel și-a decorat cabinetul de cancelar cu un tablou al Ecaterinei cea Mare, o prințesă germană care a devenit un simbol al istoriei ruse, după ce a fost și împărăteasă a Rusiei (1762- 1796). „Se înțeleg reciproc într-un mod unic. Asta consacră relația simbiotică dintre Rusia și Germania”, notează Angela Stent.

Menținând sancțiunile asupra Rusiei, din cauza Crimeii, sprijinită inclusiv de comunitatea germană de afaceri care face bani cu rușii, Merkel încearcă să-și conserve legăturile prin Nord Stream 2. Argumentul său suprem în apărarea proiectului este că gazoductul ar funcționa strict din rațiuni economice și nimic mai mult. Însă niciodată acest proiect nu se va rezuma numai la asta, el implicând și multe alte consecințe geopolitice.

De teama unei influența majore în Europa, europenii au împărtășit poziția SUA, liderii politici de la Varșovia comparând proiectul cu infamul pact din trecut, Ribbentrop-Molotov. Probabil că prin această comparație se merge mult prea departe, dar sensibilitățile istorice nu pot fi șterse atât de ușor cu buretele. Nici ele, dar nici istoria specială dintre Germania și Rusia.