Am făcut #10yearchallenge pe România și n-a ieșit bine deloc

Zilele astea, în toate colțurile internetului vezi #10yearchallenge, adică primul mare trend din 2019. Pe scurt, hashtagul ăsta e un (alt) pretext pentru oameni din toată lumea, anonimi sau vedete, să posteze fotografii cu ei înșiși. Din prezent și din 2009, ca să vadă urmăritorii de pe rețelele sociale cât și cum s-au schimbat în ultimul deceniu. Unii-s mai frumoși și mai trași prin inel decât în 2009, alții mai sluți sau ceva mai plinuți, singura constantă e nostalgia care i-a cuprins pe toți.

Evident, „provocarea” asta a escaladat rapid. Au apărut o tonă de glumițe și meme-uri de toate felurile, persoane care s-au folosit de ocazie ca să atragă atenția asupra unor probleme importante, cum ar fi încălzirea globală, precum și obligatoria teorie a conspirației, care spune că totul e doar o șmecherie sinistră prin care Facebook Cel Rău îți fură datele.

Ca român, printre atâtea mii de poze cu oameni pe care nu țineai neapărat să-i vezi, n-ai cum să nu te întrebi un lucru: „OK, dar cum ar fi un #10yearchallenge pentru România?”. Serios, ce se-ntâmpla în țara asta în urmă cu un deceniu și unde este ea în prezent? Am acceptat eu provocarea asta, ca să n-o faci tu. Uite:

Ah, autostrăzile, visele umede și imposibile ale românilor care (încă) mai speră să fie în rând cu europenii. Acum zece ani, România avea doar 281 de kilometri de autostradă, dar existau planuri mari pentru următorul deceniu. Se vorbea despre construcția a mii de kilometri, se puneau pe hârtie proiecte, se făceau promisiuni, că nu durea gura pe nimeni.

La ora asta, în România sunt 807 kilometri de autostradă. Progresul pare remarcabil, la o primă vedere, dar doar dacă privești lucrurile din perspectiva procentului de creștere. Spre exemplu, din 2009 și până în prezent, românii au construit mai mulți kilometri decât Suedia, însă problema noastră e că scandinavii au astăzi 2 145. Adică mai mult decât dublu față de România. În plus, conform ultimelor date Eurostat, din 2016, România era printre țările UE cu cei mai puțini kilometri de autostradă, alături de Bulgaria, Slovacia, Lituania și Slovenia, state cu suprafețe mai mici decât a noastră.

Hei, cine-și imagina că-n 2019, cam unu din trei români va avea wc-ul în afara casei în care mănâncă și doarme? Mai ales că acum zece ani, presa din România scria despre cum europenii pretențioși somează țara noastră să ia măsuri astfel încât până-n 2018 să se desființeze budele aflate în fundul curții.

N-a fost să fie, iar astăzi suntem regii Europei când vine vorba de „tronul” din curte, cu aproape de două ori mai multe bude neconvenționale decât Bulgaria, care ia argintul în topul ăsta. Ce-i drept, stăm bine față de 2009. Pe atunci, 80% dintre locuințele de la sate aveau toaleta în afara casei, la fel ca 60% dintre toți românii.

Dacă-n majoritatea domeniilor România stă la fel de prost ca acum un deceniu, doar că personajele care conduc s-au schimbat, în educație avem același personaj înspăimântător. E vorba despre veșnica Ecaterina Andronescu, femeia care vine și pleacă de la Ministerul Educației cam cum te duci tu de la Mega acasă.

Ultimele statistici publicate arată că abandonul școlar în România e de 18,3 %, alt „sport” la care suntem lideri pe continent. Altfel, promovabilitatea la bacalaureat - un indicator decent de măsurare a rezultatelor în învățământ - a rămas cam la același nivel din 2009, cel puțin în București: în jur de 72-74%. Partea proastă e că și-n învățământ suntem cel mai slab elev din clasa europeană. Avem cel mai mic buget pe educație din UE și cei mai slab pregătiți profesori dintre toate țările europene.

Românii au plecat pe capete din țară, pe unde au apucat, încă din anii ‘90. Cu un deceniu în urmă, 7,4% dintre românii apți de muncă lucrau într-un alt stat al Uniunii Europene. Astăzi, numărul lor aproape s-a triplat. Un român activ din cinci își duce traiul de zi cu zi într-o țară europeană. Cei mai mulți în Italia, Spania și Germania, preferatele noastre dintotdeauna.

Procentele sună îngrijorător. Nu la fel de rău ca numărul total de români aflați la ora asta în afara granițelor: cinci milioane (5 000 000). Iar lucrurile vor arăta și mai rău la #10yearchallenge-ul de peste alți zece ani. Gândește-te doar că mai mult de jumătate dintre cei care au rămas visează să plece în străinătate.

Lucrurile s-au înrăutățit și-n privința infecțiilor dobândite de pacienți în spitale. Sigur, cifrele din urmă cu un deceniu nu-s neapărat relevante, pentru că de multe ori se scoteau din burtă, doar ca să fie. Dar, din ce știm, în 2010 au fost peste opt mii de infecții intraspitalicești în România, de două ori mai puține decât în 2017, anul din care avem ultimele date. Aproape 20 de mii de infecții nosocomiale s-au înregistrat acum doi ani în spitalele din țară, conform Ministerului Sănătății.

Sunt multe, dar ar putea să fie și mai multe. Cel puțin dacă e să te iei după ceea ce spun chiar unii medici români, anume că multe infecții nici măcar nu sunt raportate, așa că n-ar avea cum să apară în statistici.

În România, defrișările par să nu se mai oprească. Chiar dacă numărul de copaci tăiați ilegal a scăzut în ultimii ani, lucrurile arată în continuare rău. Un raport Greenpeace România arată că, între 2009 și 2011, au existat aproape 32 de mii de cazuri de astfel de ilegalități, iar date mai timpurii nu există.

În 2012, s-au tăiat peste 19 mii de copaci, conform aceleiași organizații. Ultimul raport disponibil e din 2017, când s-au înregistrat peste 12 mii de cazuri, în creștere cu 30% față de anul anterior. Situația e atât de critică încât Greenpeace a creat o aplicație, Forest Guardians, prin care cetățenii se pot implica activ în combaterea tăierilor ilegale.

Au trecut aproape treizeci de ani, practic aproape o viață de om din estul Africii, de la Revoluție, unde au murit peste o mie de oameni și de la prima mineriadă, la care au murit în jur de două sute, dar România n-a fost în stare să-i tragă la răspundere pe cei vinovați. Sau măcar să-i identifice și să-i strige public pe nume, ca să-i facă de râs, ca la catalog. Din punctul ăsta de vedere, suntem fix în același punct ca-n 2009. Hei, măcar nu s-au înrăutățit lucrurile. X pauză, X final, cum ar veni.

Aplauze, lume! A crescut consumul de pastă de dinți pe cap de locuitor. Stai, nu bate din palme ca foca, că tot suntem codașii continentului când vine vorba despre igiena orală. În 2007, românii foloseau, în medie, un tub de pastă de dinți pe an. Între timp, consumul a crescut ușor, astfel că-n 2017 datele arătau că media e undeva la 1,64 de tuburi anual, pe cap de locuitor.

Spre deosebire de noi, europenii consumă circa patru flacoane de pastă de dinți în fiecare an, adică mai mult decât dublu. Media țării e oricum ridicată de oamenii de la oraș, pentru că, la sate, spălatul pe dinți e un fenomen rar întâlnit, iar unu din cinci români nu l-a experimentat niciodată.

Uite un subiect la care am bătut pasul pe loc și asta e foarte bine, că oricum prețurile sunt nesimțite, comparativ cu UE. Un gram de iarbă în România a costat mereu între 50 și 80 de lei, în funcție de orașul din care îl iei. Bucureștiul e cel mai ieftin, Iașul cel mai nesimțit. În Europa e zece euro. Uite o muncă necalificată unde câștigi mai bine în România decât în Europa.