Cum e viața în România pentru adulții cu dizabilități intelectuale

Din ’96, în România funcționează Fundația „Pentru Voi” și, deocamdată, este singurul ONG din Timișoara care oferă servicii comunitare pentru adulții cu dizabilități intelectuale. În prezent, oferă servicii sociale pentru 200 de adulți și familiile acestora. Oliver Merce a documentat viața celor din centru. Pentru acest proiect pregătește și o carte, denumită For You, pe care o va lansa spre finalul lui martie. Înainte de lansare, am vorbit cu el ca să aflu ce a însemnat experiența asta și ce-a încercat să surprindă în cadrele pe care le-a tras.

VICE: Ce te-a făcut să documentezi un astfel de proiect?
Oliver Merce: Am luat pentru prima dată contact cu această categorie de persoane pe vremea când eram copil. Mama mea a fost cadru medical într-un spital de neuropsihiatrie. O vizitam uneori la locul de muncă și, în acea perioadă, statul român hotărâse să nu facă nicio diferență între persoanele cu dizabilități intelectuale și cele cu probleme psihice – le-a îngrămădit pe toate în astfel de spitale.

Despre Fundație știam de câțiva ani. În perioada 2003 – 2010 am locuit în același cartier al Timișoarei unde se găsește și sediul fundației. În fiecare zi, când îmi plimbam câinele, mă întâlneam cu oameni. Mai târziu am aflat că erau ajutați de această fundație. Chiar și după ce m-am mutat din cartier am trecut zilnic pe lângă sediu în drumul meu spre serviciu. Am dedus care era activitatea fundației după ce am văzut un banner arborat pe clădire, care îndemna oamenii să redirecționeze 2% din impozitul pe profit pentru a-i ajuta. Curiozitatea de a cerceta mai îndeaproape activitatea lor am avut-o abia la începutul anului 2017.

Atunci abia finalizasem primul meu de proiect fotografic de lungă durată și căutam un nou proiect la care să lucrez. Voiam să documentez tot o temă socială. Acesta a fost momentul în care le-am vizitat pentru prima dată site-ul și sediul și am început să conștientizez cu adevărat importanța acțiunilor lor.

M-a impresionat că Fundația a devenit pentru câteva sute de persoane o insulă de compasiune în mijlocul unui hău social. Pentru cei respinși de mersul înainte al lumii există o viață „ascunsă”, complet eliberată de judecata discriminatorie a societății.

Cu ce plan ai început și cât de mult s-a schimbat el pe măsura ce ai stat cu oamenii pe care i-ai fotografiat?
Am învățat din proiectele anterioare că e folositor să ai pus la punct un plan cât mai realist și să te documentezi cât mai bine înainte de a începe fotografiatul efectiv, ca să nu fii nevoit ulterior să renunți la unele subiecte sau să cauți din mers altele noi.

Din ianuarie și până în martie 2017 am vizitat de mai multe ori sediul Fundației, am cules informații de la personalul angajat pentru a-mi defini niște linii clare pe care să le urmez. De mare ajutor mi-a fost și atitudinea deosebit de deschisă a fundației referitoare la acest proiect. Cu excepția câtorva persoane care nu aveau acord de fotografiere, trebuie știut că am putut fotografia absolut tot ceea ce am dorit, fără ca cineva să încerce să-mi sugereze că în anumite locuri/situații nu ar trebui să fac poze. Acest fapt mi-a întărit convingerea că în activitatea fundației nu e nimic care ar trebui ascuns, că acolo totul se face „ca la carte”. Singura „cenzură” a fost cea autoimpusă din respect față de cei fotografiați.

Cum sunt oamenii cu care ai interacționat pe măsură ce documentai? Cum crezi că ești tu pentru ei?
M-am întrebat și eu asta în momentul în care i-am întâlnit pentru prima dată. Am descoperit că încadrarea lor ca „persoane cu dizabilități” este doar un termen care nu ar trebui sa funcționeze pe post de stigmat.

Nevoile lor sunt similare cu nevoile oricărui alt om. Au nevoie de iubire, de ajutor, de o familie, au nevoie ca cineva să se îngrijoreze pentru ei, își doresc ca vorbele lor să fie ascultate. Și cred că își mai doresc ca suferința lor sa aibă un ecou.

Eu mi-aș dori ca ei să mă considere un prieten și trag nădejde că așa e, dacă stau să mă gândesc la toate îmbrățișările pe care le-am primit din partea lor. Cred că am fost îmbrățișat într-un an și jumătate (cât a durat toată documentarea) mai mult decât în 10 ani.

Există o nepăsare în societate față de cei cu nevoi. Când crezi că și-a pierdut societatea capacitatea de-a empatiza?
Într-adevăr, impresia generală e că societatea este nepăsătoare față de cei care nu le sunt apropiați, dar cred că nu se poate generaliza. În România sunt peste 800 000 de persoane cu dizabilități. Aproximativ 98% din ei sunt îngrijiți de propriile familii sau de diverse fundații și doar 2% se află în grija statului.

Nepăsarea cea mai mare cred că vine în principal din partea statului, ale cărui acțiuni (de cele mai multe ori) denotă neimplicare și dezinteres. La toate acestea se mai poate adăuga în ultimul timp și „derapajul” verbal, evident jignitor la adresa persoanelor cu dizabilități, din partea unor politicieni.

Refuz să cred că societatea, în ansamblul ei, și-a pierdut complet capacitatea de a empatiza și prefer să presupun ca sunt doar cazuri izolate în care niste indivizi țin să-și manifeste ostentativ darwinismul social.

Ce ai învățat tu odată cu acest proiect?
Că poți ajuta prin lucruri mărunte, lucruri care pentru aceste persoane au cu totul alte conotații pe care eu doar încerc să le intuiesc.

Ce ai vrea să învețe sau să înțeleagă un om care îți vede cadrele din carte?
Mi-aș dori ca cei care vor intra în posesia cărții să nu o perceapă neapărat ca pe un obiect, ci ca pe o cale de a dobândi senzații și experiențe de care, poate, nu au avut până acum parte. Mi-aș dori să conștientizeze mai bine nevoile pe care le au aceste persoane, să se implice cât de mult pot pentru a ușura integrarea acestora în societate.

Cum pot face asta? Pot direcționa 3,5% din impozitul pe venit, pot cumpăra produse realizate de persoanele cu dizabilități, îi pot ajuta să-și găsească un loc de muncă sau pot ajuta prin voluntariat.

Din păcate, fotografiile din această carte nu pot spune și la ce se gândesc aceste persoane, care le sunt visurile, cum se simt când sunt discriminate sau când sunt private de anumite drepturi din cauza unor persoane mai puțin tolerante sau a legilor date de politicieni. Toate aceste aspecte rămân subiecte de dezbatere în presă sau ca sursă de inspirație pentru scriitori. Privitorul trebuie să știe ca poveștile surprinse aici sunt dezbrăcate de povara vizibilă a suferinței și nu sunt retușate ca să aibă „sclipici”.

Cartea „For You” costă 65 de lei din care 30 de lei sunt donați de Oliver Fundației. Dacă cumperi un pachet - o carte și un print 21 x 14 cm, la 90 de lei, 50 de lei sunt donați. Cum cumperi? Transferi suma aferentă numărului de cărți / pachete (date: Merce Oliver Florin și IBAN RO04 RNCB 0318 0776 0450 0001, BCR). După, trimiți un mail către olivermerce@gmail.com care să conțină următoarele: nume și prenume, telefon, adresa de livrare completă și date despre transferul realizat.

Vezi mai jos mai multe fotografii din proiectul „For You”.