Cum să rănești pe cineva într-un mod oribil, atunci când viața îți e pusă în pericol

Dacă ești ca mine, ai încercat și tu o dată cursuri de autoapărare când erai mic, dar ți s-a părut destul de inutil să dai pumni în aer și să urli „kiai!" timp de o oră, așa că n-ai atins niciodată statutul de centură galbenă. Ceilalți copii au câștigat multe centuri de diverse culori – poate chiar și prețioasa centură neagră – și bravo lor. Au învățat o deprindere valoroasă pentru viață și clar o să bage o fază șmecheră de Jackie Chan, dacă-i atacă vreodată un dement ucigaș. Dementul o să-și blesteme zilele, mai ales ziua în care s-a luat de un om din ăsta. Pe mine, în schimb, maniacul o să mă ucidă și-atât, ceea ce e cam nasol.

Instructorul de autoapărare „bazată pe realitate" Tim Larkin clar nu abordează așa luptele cu oamenii setați să te rănească. Online, promovează stilul ăsta simplificat și ușor de digerat ca „Antrenament de concentrare pe țintă" – iar „ținta" respectivă reprezintă punctul de pe corpul atacatorului pe care ți-ar fi cel mai ușor să provoci o rană catastrofală. Ca atare, cea mai nouă carte a lui Larkin, When Violence Is the Answer: Learning How to Do What It Takes When Your Life Is at Stake, e o extindere a acestei strategii. N-o să te învețe cum să-ți ții echilibrul, să respiri sau să faci sport – de fapt, n-o să te învețe nicio mișcare de tipul celor la care te-ai aștepta să le bage în Octagon Demetrious Johnson. În schimb, cartea e un manual de violență bruscă și oribilă.

Dacă ești atacat și e momentul să folosești violență adevărată, Larkin îți recomandă „orice rană care-l poate împiedica să funcționeze." Ideea e rezumată în acest pasaj cu adevărat inspirațional:

Dacă ți se pare că toate astea sună destul de, ăă, malefic, atunci, felicitări: ești o persoană rezonabilă. Din fericire, When Violence Is the Answer are și o latură filosofică. Lui Larkin îi plac sporturile de combat la fel de mult ca oricui, dar după cum explică din plin, nu e vorba de a te înfrunta cu un adversar în lupte onorabile. Larkin argumentează pasional pe tot parcursul cărții că oamenii de zi cu zi sunt atacați uneori de oameni răi, iar în astfel de situații să-l împuști pe nenorocit cu pistolul ar fi justificat din punct de vedere legal. Ca să ne-nțelegem, pistoalele sunt sisteme de livrare pentru răni care-ți schimbă viața sau te pot chiar ucide, iar dacă înțelegi câteva principii de bază, corpul tău – orice corp, sincer – poate, la rândul lui, să livreze rănile alea.

Deci după ce-am citit cartea, am vorbit cu Larkin, ca să mă învețe un pic mai mult despre cum aș putea – dacă, la propriu, n-am deloc de ales – să-i fac altui om niște chestii a la George R. R. Martin.

Conversația noastră a fost editată și condensată de dragul clarității.

VICE: Hai să vorbim la modul foarte general o clipă. În mare, cum îi aplici cuiva o rană îngrozitoare?
Tim Larkin: Nu-i atât de complicat. Nu trebuie decât să înțelegi anatomia de bază. E o chestie de fizică și fiziologie și întâlnirea nefericită dintre ele. Iei o parte contondentă a corpului tău și o înfigi într-o parte slabă a corpului celeilalte persoane, care nu e recunoscută pentru genul ăla de putere. E un concept foarte simplu.

A existat vreo metodologie pe care-ai aplicat-o ca să rafinezi principiile alea?
Am analizat datele despre traumatismele sportive. Toate traumatismele sportive rezultă din corpuri umane care se ciocnesc cu alte corpuri umane sau corpuri umane care se ciocnesc cu planeta. Astea sunt forțele pe care le putem replica eu și cu tine. Iar în datele astea, vreo 70-și-un-pic de părți ale corpului tot reapar ca ținte ale rănilor.

Poți să-mi dai vreun exemplu de un traumatism care, în general, funcționează, atunci când sunt atacați cursanții tăi și trebuie să folosească violența?
Nu. N-ai cum să știi care sunt elementele ca atare, dar [trebuie] să înțelegi principiile. Tu zici, „Hei, Tim, vreau să-nvăț să înmulțesc, deci spune-mi care-i ecuația care tot reapare." Iar eu îți spun: „OK, e 42 ori 45" și tu o memorezi și te simți foarte, foarte bine. Și când se duce tot căcatul dracului și te izbește, e 27 ori 32 și n-ai mai văzut niciodată așa ceva. Acum, [am avut] o grămadă de oameni care-au reușit să lovească într-o parte a gâtului. Motivul pentru care le iese de-atât de multe ori faza cu lovitura pe o latură a gâtului e că partea aia a gâtului are o venă, o arteră și doi nervi, deci când lovești pe o parte a gâtului, fie ai parte de o reacție vasovagală – cam ca un întrerupător de lumină – fie poți să provoci o contuzie. Dacă nu mi-ar păsa la modul real, aș putea să zic: „A, încearcă să dai într-o parte a gâtului." Dar n-aș fi sincer dacă ti-aș zice așa ceva.

Cum reacționezi când îți zice lumea că încurajezi oamenii să „lupte murdar"?
Nu mă opun termenului cu pricina. Problema e că, dacă folosesc termeni de genul ăsta, îmi pierd publicul. Zic: „Nu sunt criminal. Nu sunt un om rău. Ca atare, n-o să mă uit la așa ceva." Când vorbesc despre violență, o abordez ca pe un instrument. Modul în care o folosești determină dacă e o utilizare justificată a violenței sau un gest criminal. Eu educ oamenii să folosească justificat violența.

Nu-ți faci griji că „instrumentul" pe care îl oferi poate să fie utilizat greșit?
Adevărul trist, dar adevărat, pe care nu-l conștientizează nimeni, e că oamenii cei mai buni din lume la violență, care au succes la asta – își folosesc mâinile goale sau instrumente improvizate – n-au niciun fel de pregătire în sporturile de combat sau arte marțiale. Toți sunt în sistemul penitenciar și privesc violența într-un mod foarte utilitarist. Nu-și permit s-o privească la modul fantezist. Trebuie să se orienteze pe rezultate. Ce funcționează? Când privești lucrurile din unghiul ăsta, te uiți la situație ca la mai mult decât o chestie mecanică.

Cred că de multe ori când oamenii se duc la cursuri de autoapărare, vor să-i învețe cineva să fie Bruce Lee, iar tu clar nu faci asta. E o asta o problemă la cursurile tale?
Eu le arăt oamenilor corpul uman care zace la pământ și le arăt cum să calce ceva în picioare, iar oamenii calcă chestii în picioare în tot felul de variante dubioase. Și-apoi eu îi opresc și le zic: „Arată-mi cum ai călca în picioare o doză de Cola, ca să stropească peste tot." Și-apoi, de multe ori fac ceva perfect din punct de vedere mecanic, pentru că atunci când cred că e ceva din, cu ghilimelele de rigoare, „arte marțiale", fac tot felul de lucruri dubioase. Când se gândesc la problemă ca la una mecanică, se duc în mod natural direct la structura corectă și știu în mod firesc cum să-și folosească greutatea corpului. Asta e mișcarea naturală.

Multe pasaje din cartea ta, dacă le scoți din context, par a fi din manualul psihopatului absolut. Adică, într-un fel, le spui oamenilor cum să scoată ochii altor oameni.
Uite cum să treci peste asta. Încearcă [aceste trei scenarii] după cum urmează: [În primul rând] „Intră un tip într-un bar și mă-mpinge și-mi spune că ăla-i locul lui, așa că întind mâna, îl trag de păr și-i scot ochii." [În al doilea rând] „Parchez la Whole Foods. Aștept două minute după un loc de parcare. Vine un tip cu un Mercedes și-mi ia locul. Ies din mașină, îl trag afară din mașina lui, îl trântesc de mașină și-i scot ochii, domnu' judecător."

Mda, nu m-ai convins până acum. Sunt justificări foarte proaste.
Așa, deci [numărul trei]: „A apărut în ușa biroului meu și deja a împușcat doi oameni. L-am văzut că s-a lăsat la pământ să reîncarce. Când s-a lăsat la pământ să reîncarce, am reușit să-l plachez și să-l pun la pământ. Prima chestie pe care am văzut-o a fost ochiul lui și i-am scos ochiul, ceea ce l-a oprit din a continua." Nu râde nimeni de așa ceva.

Ăsta e un exemplu. Există reguli pentru când trebuie sau nu trebuie să faci lucruri de genul ăsta?
Când nu ai absolut deloc de ales. Asta-i prima chestie. A doua chestie: în acest scenariu aparte, dacă ești în posesia unei arme de foc, te-ai putea simți justificat să golești arma aia de foc în omul respectiv. Ăsta e genul de situație despre care vorbim. Pe loc, toate chestiile stupide, sociale se duc la gunoi – genul de chestie pe care-o vezi într-o încăierare la bar – pentru că nu întrunesc criteriile alea. Cealaltă chestie e că dacă nu acționezi, practic o să fii părtaș la propria ta crimă. În momentul în care te confrunți cu un pericol de vătămare corporală gravă și ai de ales, din principiu, singura chestie care funcționează e să rănești corpul uman, pentru că e singurul lucru care depășește „mai mare, mai rapid și mai puternic".

Nu par deloc genul de chestii pe care-ar trebui să le știe copiii. Vin și copii la cursurile tale?
Eu am un fiu de 22 de ani și unul de șase. Și am două fetițe gemene de patru ani. Fiul meu de 22 de ani a trecut prin tot liceul și n-a fost expus la genul ăsta de pregătire – deși știa că există – până când avea 17 ani și jumătate și s-a dus la primul lui curs. Băieților și-așa le e destul de greu să treacă prin anii de liceu fără genul ăsta de informații. Nu sunt destul de maturi, din experiența mea, ca să înțeleagă că pot să facă rău iremediabil oamenilor cu informațiile astea. Pot să încerce s-o testeze. Fiicele mele? O să aibă parte de așa ceva la unsprezece ani.

When Violence Is The Answer: Learning How to Do What It Takes When Your Life Is at Stake va fi disponibil de la editura Hachette de pe 12 septembrie. Poate fi precomandată de aici.