High Hui

Viața mea ca traficant internațional de cocaină

Pieter „Posh Pete" Tritton făcea 30 000 de lire pe lună când avea douăzeci și ceva de ani – dar n-a durat mult până când totul s-a năruit.
translated by Raluca Miheșan
05 Iulie 2018, 4:00am
traficant de cocaina, traficant international
Stânga: Pieter Tritton astăzi, la vârsta de 41 de ani. Dreapta: O bucată de cocaină care nu-i aparține lui Pieter.
Știi bine că ăsta-i locul în care-ți găsești toate viciile.

În 2016, am dat din întâmplare peste Pieter Tritton la câteva luni după ce a fost eliberat din închisoare. El a executat o sentință de 12 ani, după ce a fost condamnat pentru crearea unui lanț de import de cocaină din Marea Britanie în America de Sud. Discret și calm, dar cu un simț al aventurii, „Posh Pete" – așa cum era cunoscut în lumea infractorilor – nu era un traficant oarecare de cocaină. El a crescut în Gloucestershire, lângă Stroud, un oraș de burghezi, și a studiat arheologia la Universitatea Cardiff. În 2005, a fost prins de Interpol într-o cameră de hotel din Quito, Ecuador, în posesia unui cort cu 7,8 kilograme de cocaină.

Cartea lui, El Infierno, în care povestește cum a supraviețuit 12 ani de închisoare în Ecuador, a fost publicată în 2017. Însă eu am fost interesat să văd cum un băiat de Cotswolds, cu oarecare maniere, a ajuns un traficant internațional de droguri, așa că am stat de vorbă cu el.

VICE: Bună, Pieter! A început devreme chestia asta cu drogurile?
Pieter Tritton: Am intrat în lumea drogurilor încă de la o vârstă fragedă. De vină au fost petrecerile rave din anii ’90, din zona rurală a comitatului Gloucestershire. La 14 ani, am cochetat o vreme cu iarba și amfetamina și la 15 ani am luat ecstasy. Se drogau așa de mulți oameni încât mi se părea normal. Vedeam cum se vindeau droguri pe față, așa că am început și eu să fac asta ca să-mi permit să merg în continuare la petreceri.

Care a fost prima chestie pe care ai cumpărat-o și vândut-o?
28 de grame de iarbă când aveam 14 ani. Am început să vând și pastile de ecstasy.

Nu îți era teamă că o să fii prins?
Am fost prins. Vindeam iarbă și LSD în liceu. Părinții mei erau extrem de îngrijorați și supărați, așa că am încetat să mai fac asta. Dar n-a durat mult, pentru că la facultate nu știa nimeni de unde să facă rost de droguri. Cardiff era la o stradă depărtare de Stroud, așa că am fugit acasă, am dat câteva telefoane și am început să vând cocaină, iarbă și ecstasy ca să mai fac niște bani pe lângă împrumutul meu mic de student. Vindeam cam un kil de cocaină într-o săptămână. Am renunțat la facultate și am decis să duc chestia asta și mai departe. Le vindeam studenților și pe la petreceri pentru că aveam nevoie de bani.

Cum au continuat lucrurile?
M-am mutat în Bristol și am început să vând cocaină, pastile și iarbă. Mereu mi s-a făcut cunoștință cu oameni sus-puși – nu știu de ce am avut mereu abilitatea asta. Clienții mei mi-au făcut cunoștință cu niște traficanți foarte mari din sudul Irlandei. Am apelat puțin la psihologia inversă. Le-am spus clienților mei, „Pot să-ți fac rost de asta la un preț mai bun, așa că de ce nu stai de vorbă cu oamenii de la care o iei, să vezi dacă putem să le-o vindem lor?”. Așa că mi-au făcut cunoștință cu furnizorii lor, care erau cei mai duri tipi din Valleys. Erau paznicii care stăteau la intrarea în cluburile de noapte. Am pătruns într-o rețea uriașă de aprovizionare.

Cât de mare erai pe piață în punctul ăla?
Lucram singur. Aveam piețele mele de desfacere, ca să zic așa, adică distribuitori de încredere în Cardiff, Gloucestershire, Welsh Valleys și în Bristol. Voiam mai mult, așa că m-am așezat, m-am uitat la o hartă, și Scoția părea un loc bun de extindere. Prețurile erau ridicol de mari, așa că mi-am sunat niște prieteni vechi și i-am întrebat dacă știu pe cineva care vrea să fie aprovizionat cu niște droguri de calitate pe care să le vândă. Am început să trimit droguri în Dumfries, Galloway și Edinburgh. La vremea aia, vindeam între 500 și 1 000 de kilograme de hașiș, 30 000 de pastile și cinci kilograme de cocaină pe lună. Era un domeniu destul de lucrativ.

Dar începuse să devină destul de stresant. Știam că, dacă aș fi fost prins, m-ar fi așteptat ani grei de închisoare. Atunci când ajungi la nivelul ăla, ai de-a face cu gangsteri mari din Londra și Bristol, d-ăia care făceau înainte jafuri armate. Începi să vezi arme pe masă.



Se enerva lumea că făceai parte din clasa de mijloc? Cum te-ai descurcat fără să pățești ceva?
Aveam o poreclă: Posh Pete. Am putut mereu să-mi fac intrarea în orice pătură socială. Pot să-mi pierd vremea cu multimilionari în conace, dar și cu infractori, în zonele rău famate din Cardiff și Bristol. Am putut să intru și să ies din orice situație. Pentru mine sunt toți la fel, îi tratez pe toți ca de la egal la egal.

A încercat cineva să te omoare?
Da. Am început să ies cu o fată în Bristol. Fostul ei prieten era un gangster jamaican. A pus la cale un jaf. A furat două kilograme de cocaină de la mine și apoi a mers să petreacă. Am aflat foarte repede cine era. Am făcut o adunare la câțiva pași de Browns, un restaurant în apropiere de Clifton. Ca întăriri, nu aveam chiar niște tipi cu mușchi; aveam doi amici care sufereau de psihoză, foarte periculoși. Aveam mașina parcată în sensul opus al scărilor. Le-am văzut mașina, cum se învârtea în cerc cu geamurile lăsate, și cum un tip de pe bancheta din spate ținea o armă, gata să mă împuște pe scări. L-am sunat și i-am spus să mă aștepte în restaurant. M-am așezat. Restaurantul era plin și el a intrat în trombă, amenințând că mă omoară, cu un pistol de 9mm băgat în pantaloni. M-am ridicat – toată lumea din restaurant a amuțit dintr-odată – și i-am spus, „Ce-ai de gând să faci, să mă împuști în fața tuturor, atât de prost ești?”. A ieșit din restaurant și mi-am recuperat banii într-un final.

Familia și prietenii tăi știau de toate astea?
După ce mi-am mărit afacerea și am început să vând până la zece kilograme de cocaină pe săptămână, câștigam aproximativ 30 000 de lire pe lună și trăiam pe picior mare. Închiriam o aripă dintr-un conac în Slad Valley, unde Laurie Lee a scris romanul Cider with Rosie, și conduceam Mercedes Compressor, Saab și Volvo. Eram luat la întrebări, de tipul: „Cu ce te ocupi?” și „Ce dracu’ se petrece?”. Eram dealer de antichități, ăsta era alibiul meu, chestie pe care am și făcut-o o perioadă scurtă de timp.

Cum ai avansat la scară internațională?
De fapt, făcusem deja trafic în Marea Britanie pe vremea când eram student. M-am împrietenit cu un student mai mare. Știa lume în Amsterdam care făcea pastile, așa că ne-am hotărât să facem de-un import. Cred că erau vreo 2 000 de pastile de ecstasy. Am închiriat o mașină și am plecat acolo. Furnizorii erau o adunătură de dubioși, semăna puțin cu un cult de Scientologie. Trebuia să pună pastilele în căptușeala unei jachete, în niște ambalaje ermetice, dar de fapt atârnau prin ea. Când m-am întors în Calais cu feribotul, un câine a indicat mașina mea pentru că aveam jacheta acolo. M-au reținut, așa că m-am îmbrăcat cu ea. Nu au folosit niciodată câinele ca să mă verifice, așa că am scăpat.

Ce te-a făcut să te extinzi în America de Sud?
În 2002, am fost condamnat la cinci ani de închisoare după ce poliția a găsit 5 000 de pastile și o încărcătură de canabis, cocaină, amfetamină și heroină în depozitul meu din Gloucestershire. Chiar la începutul pedepsei, mă gândeam, „Dacă o să continui cu asta când ies de aici, trebuie să reevaluez situația. Evident că sunt foarte cunoscut în Marea Britanie acum, așa că o să fac trafic doar cu un volum mic de cocaină, dar de mare valoare.” Dar după ce a avut loc atentatul din 11 septembrie, știam că securitatea avea să se înăsprească. Într-o zi, am citit un articol în The Sunday Times despre un tip care a băgat o încărcătură de cocaină într-o piesă de mobilă de plastic pentru grădină; primul meu gând a fost „Asta-i cu siguranță soluția în viitor – ce idee genială!”

Cum au devenit planurile tale realitate?
După doi ani și jumătate, după ce am fost eliberat, am mers în Londra ca să fiu prezentat unui columbian și unui cilian. Aduceau cocaină în Marea Britanie, o băgau în cauciuc, în materialul impermeabil al corturilor. Columbianul aveau un contact în Cali, un fost cadru militar care era răspunzător de aprovizionare, introducerea în cauciuc, împachetarea și livrarea în Ecuador, pentru a fi introdusă ilegal în Marea Britanie. Era instructor de fitness, foarte calm și prietenos. Dar reversul medaliei era că nu ar fi ezitat să mă omoare. Dacă avea vreo bănuială sau problemă, erai, știi tu, mort.

Am vrut să merg singur în prima călătorie. N-am vrut să trimit pe nimeni să facă chestii pe care eu să nu le fi făcut deja; am vrut să văd despre ce vorbesc. Așa că am zburat în Ecuador, m-am întâlnit cu tipul din Cali, care mi-a dat un cort cu 3-5 kilograme de cocaină în materialul impermeabil. Am cumpărat o grămadă de cadouri în aeroport ca să par serios și, după o sperietură la vamă în Olanda, am ajuns cu cortul acasă. Am extras cocaina din cort, așa cum mi-au arătat sud-americanii. Am comprimat-o, am tăiat-o și am făcut cam 100 000 de lire din vânzări.

Ce ai simțit atunci?
Faza ciudată a fost că, de îndată ce am terminat treaba, banii au încetat să mă mai intereseze cu adevărat. Cred că sunt un pic dependent de adrenalină. Toată chestia a constat în provocare. Doar am îndesat banii în dulap și m-am gândit, „Care este următoarea aventură?”. Pentru că funcționase, am continuat să import corturi înțesate de cocaină, de data asta folosind trimiși „fără pată”, care nu aveau cazier. Am făcut cam opt călătorii până ne-a prins poliția.

Când ți-ai dat seama că s-a sfârșit totul?
Am fost sub supraveghere doi ani; asta am aflat mai târziu. La scurt timp după ce am început afacerea, poliția a dat buzna într-unul dintre laboratoarele mele, cât eu eram în Cali. L-au arestat pe columbian și el a devenit un informator. De acolo, totul s-a transformat într-o fundătură. Știam că mă monitorizează. Aveam pe cineva angajat în Londra care primea informații de la poliție. Tipul ăsta a făcut niște verificări și mi-a spus că eram ținta unei operațiuni de proporții. Am fost scos din Marea Britanie de niște turci și am dispărut într-o casă din Franța. Ca prostu’, am făcut o ultimă călătorie în Ecuador și acolo am fost prins în camera de hotel cu toată cocaina la mine.

Pieter la Curtea Magistraților din Cheltenham în 2002, după ce a fost prins în posesia a 5 000 de pastile de ecstasy și alte droguri.

Cum ai supraviețuit în închisoare?
Pentru că aveam contacte în Europa care aprovizionau produsul pe care găștile din închisoare voiau să-l vândă: cocaina. Mi-am creat o imagine de posibil broker. În schimb, am fost lăsat în pace, protejat, văzut ca unul de-al lor, parte din grup. Până la urmă am vândut cocaină pentru ei, în două aripi ale închisorii.

Ce te-a mânat să pleci din Cotswolds și să ajungi să faci afaceri cu droguri pentru gangsterii columbieni într-o închisoare din Ecuador?
Eram cuprins de o sete mare de a face bani și de a face lucruri bune pentru familia mea. Aia m-a motivat. Într-un final, mama n-a vrut să fie ajutată. A murit cât timp eu eram în Ecuador.

Te simți vinovat pentru că ai fost implicat în niște afaceri atât de lipsite de etică?
Da, mă simt vinovat. Mulți dintre prietenii mei au murit din cauza supradozelor. Niciunul n-a murit din cauza mea, cei mai mulți dintre ei au murit din cauza heroinei. M-am simțit nasol când oamenii au început să aibă probleme, dar în punctul ăla deja fie îi refuzam aproape mereu, fie îi ajutam. Nu-mi place să-i văd cum devin dependenți. Mama mea a fost alcoolică și știu cât de greu este pentru toți cei din jur.

Ești în favoarea legalizării?
Dacă mergi la sursa tranzacțiilor de cocaină, sunt doar niște tipi într-o junglă care o cultivă pentru că nu prea mai există alte chestii viabile. Abia după ce mai urci puțin, când ajungi la carteluri, abia atunci dai de toți infractorii. Trebuie să mai existe și o altă cale, alta decât războiul ăsta fabricat; e doar o altă cale pentru ca o groază de oameni să facă bani, seamănă puțin cu industria armelor. Cred că singura modalitate prin care putem rezolva toate problemele care se învârt în jurul drogurilor este să le legalizăm, să le cultivăm ca orice altă plantă, să le controlăm distribuția și să impunem impozite la fel ca în cazul alcoolului și țigărilor. Asta i-ar scoate din joc pe infractori.

Care sunt planurile tale acum?
Încerc să pun pe picioare o firmă de import-export din America de Sud.

Umm…
Nu cu droguri. Ci chestii precum banane și ananas. Aș fi prost să n-o fac, cu toate contactele pe care le am acolo. O să merg pe produsele legale.

Mulțumesc, Pieter!

Interviul a fost editat pentru claritate.

Cartea El Infierno, de Pieter Tritton, este publicată de Editura Ebury.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.

Publicitate