Quantcast

Filmul „Juno” m-a ajutat să trec peste faptul că am rămas gravidă ca adolescentă

Chiar şi după zece ani de la lansare, „Juno” continuă să fie unul dintre cele mai importante filme despre sarcina la vârsta adolescenței.

DeSian Fergusontranslated byRaluca Miheșan

 Fotografii via Fox Searchlight

Juno a fost lansat oficial în cinematografele din America şi Canada în data de 5 decembrie 2007. Putea să fie şi ziua în care aveam să devin mamă, asta dacă nu aş fi pierdut sarcina la scurt timp după ce am aflat că sunt însărcinată.

La vârsta de 12 ani, am fost violată de o cunoștință şi am rămas însărcinată. Chiar dacă am vorbit în public despre acest lucru şi am fost implicată în acțiuni civice, am fost mai tăcută în privința sarcinii pe care am pierdut-o, un eveniment care m-a schimbat şi a avut un impact mai mare asupra mea decât trauma violului.

Sarcina mea a fost diferită de a lui Juno. Juno a fost discriminată pentru faptul că a fost o adolescentă vizibil însărcinată, pe când eu am pierdut sarcina după nouă săptămâni și nu am spus nimănui că eram însărcinată. Juno a ales să dea copilul spre adopție, dar eu mă îndoiesc că aș fi luat decizia asta. Sarcina lui Juno a fost rezultatul unei partide de sex cu prietenul ei cel mai bun, pe când a mea a fost dintr-un viol.

Citește și Tot mai multe adolescente mor din cauza faptului că rămân însărcinate

Dar poveștile noastre au avut ceva în comun: niciuna nu a fost o poveste tipică cu învățăminte despre sarcina în adolescență. Juno a fost prima și singura reprezentare a sarcinii la adolescente în care m-am putut regăsi, poate pentru că Juno era un personaj unic la care te puteai raporta.

Câțiva critici au privit Juno ca pe un mesaj anti-avort, dar eu nu l-am văzut așa. Poveştile despre avort sunt importante şi nu suficient de des spuse pe cât ar trebui. Când Juno a decis să păstreze copilul, am putut vedea mai multe despre discriminarea pe care o resimt adolescentele însărcinate.

Scena în care medicul îi aruncă lui Juno o replică răutăcioasă despre sarcina ei mi-a amintit de asistentele peste care am dat când încercam să obțin asistență medicală. Când colegii lui Juno s-au dat în lături din calea ei, ca în Biblie când Iisus a despărțit marea pe din două, mi-am amintit cât de îngrozită şi speriată am fost. Şi când colegul de clasă anti-avort a protestat în fața clinicii, mi-am amintit că sarcina mea avea şi un aspect politic, deşi eu nu-mi doream asta.

Am crescut în Africa de Sud în anii 2000, când primeam cele mai multe informații despre HIV/SIDA. Aveam la şcoală un curs care se numea „Lecții pentru viață”, care funcționa practic ca un curs de educație sexuală. Manualele noastre erau pline cu „studii de caz” în cadrul cărora erau prezentați copii de vârsta noastră care trecuseră prin toate problemele despre care învățasem. Eram evaluați în funcție de abilitatea noastră de a le da sfaturi acestor personaje ipotetice, ceea ce însemna în general să le spunem să nu facă sex, să nu se drogheze şi să vorbească cu un adult dacă rămân fără opțiuni.

Multe studii de caz erau despre fete care rămăseseră însărcinate. Erau mereu explicate motivele (presiunea de a face sex venită din partea prietenilor sau iubitului) pentru că era important ca noi, elevii, să fim în stare să le ținem prelegeri despre ce ar fi trebuit să facă ca să nu rămână însărcinate, înainte de a le da sfaturi. Nu erau date alte detalii despre fete. Nu le cunoşteam pasiunile, interesele sau ambițiile.
Am fost învățați să ne raportăm la adolescentele însărcinate ca la studii de caz, nu oameni.

Studiile astea de caz m-au bântuit şi în timpul sarcinii, şi după. Nu mai puteam citi din manualul de „Lecții pentru viață”. Nu puteam să mă concentrez decât pe numele fetelor şi îmi imaginam acolo propriul nume. Îmi ardeau obrajii pentru că mă gândeam că ceilalți elevi, a căror compasiune pentru adolescentele însărcinate fusese reprimată, observaseră comportamentul meu ciudat, un indiciu mai mult decât evident că mă aflam în aceeaşi situație ruşinoasă, pe care n-o puteam evita, la fel ca fetele din manual.



Dacă aș fi fost transformată într-un studiu de caz, ce s-ar fi zis despre mine? „Sian a rămas însărcinată după ce a fost violată în casa prietenului ei. Ce ar trebui să facă?” Nu ar fi menționat pe nicăieri faptul că am fost o elevă de nota 10 care o iubește pe Meg Cabot și olăritul. Sarcina mea m-a redus la problema care trebuia rezolvată.

Mi-am imaginat ce sfaturi mi-ar fi dat colegii mei: Nu ar fi trebuit să fie acasă la prietenul ei fără un adult prin preajmă. Ar trebui să le spună părinților sau unui profesor. Ar trebui să se gândească să dea copilul spre adopție. Ştiam platitudinile astea pe de rost. Îmi doream ca situația mea să fie la fel de lipsită de consecințe ca o întrebare de examen și îmi doream să rezolv problemele în loc să învăț papagalicește soluțiile.

Dar mai presus de toate, îmi doream să nu mă simt singură. Până să văd Juno, am crezut că eram.
Regizorilor le pasă prea mult de Juno ca s-o dezumanizeze și s-o transforme într-un clișeu. Nu ni se permite în niciun moment să uităm că este o persoană cu o personalitate complexă: este simpatică, deșteaptă, încearcă să ia decizii mature, bine cântărite, și are un simț al umorului ciudat. Uită de adolescentele însărcinate. Juno sfidează aceste stereotipuri, punct. Juno nu este niciodată redusă la sarcina ei, iar filmul nu are ca idee centrală decizia ei de a face sex. Spre deosebire de majoreta Quinn Fabray din Glee, Juno este portretizată ca un personaj care a fost la un pas de a-și distruge viața aproape perfectă rămânând însărcinată. Juno ar probleme, dar nu se încadrează în lumea plată a „adolescenților cu probleme”.

Unicitatea lui Juno, așa ciudată și la care te poți raporta cu ușurință, îți amintește constant că adolescentele însărcinate sunt în primul rând oameni. În Juno, am văzut o adolescentă enervant de precoce. Colegii mei și restul lumii au celebrat ciudățenia lui Juno, făcând referințe către telefoanele ei în formă de hamburger sau la glumele ei precum „fac pipi ca Seabiscuit”. Faptul că Juno era iubită și apreciată în timpul și după sarcina ei, m-a făcut să simt că merit să fiu iubită și văzută ca o ființă umană, deși am fost odată o adolescentă însărcinată.

De când a câștigat Trump alegerile, a persistat un atac îndreptat spre accesul la serviciile medicale, mai ales cele care au de-a face cu sănătatea organelor de reproducere, care are un mare impact asupra adolescenților care caută metode de contracepție și avort. Într-o țară în care educația sexuală abia dacă e înțeleasă, tinerii nu doar că sunt lăsați fără servicii și resurse accesibile în ceea ce privește reproducerea, dar sunt și stigmatizați de un sistem pentru care sănătatea lor sexuală nu este o prioritate.

Un motiv pentru care pare ușor să dezumanizăm adolescentele însărcinate ține de reprezentările superficiale din media. Suntem înconjurați de stereotipuri dezumanizante precum cel al „petrecăreței iresponsabile”, fapt care ușurează susținerea ideilor care le-ar afecta. Înainte de apariția francizei MTV Teen Mom, existau puține reprezentări decente ale adolescentelor însărcinate pe micul ecran, și unele, ca Precious sau Maria Full of Grace erau criticate pentru că promovau stereotipuri despre mamele sărace, tinere și nemăritate. Într-adevăr, multe dintre criticile aduse lui Juno e că, pentru un film despre sarcina în perioada adolescenței (care afectează cel mai mult femeile din păturile sărace ale societății și femeile de culoare), are un final fericit pentru o tânără însărcinată caucaziană, heterosexuală, din clasa de mijloc.

Niciun caz real nu ar fi putut să reprezinte experiența unui adolescente însărcinate, dar Juno a putut şi ar trebui să fie piatra de temelie pentru a studia mai multe poveşti de genul ăsta, căci ele vorbesc despre clasa socială, rasă, sex şi identitate sexuală. Într-o lume ideală, fetele anonime din studiile de caz de la cursul meu ar fi transformate în poveşti scrise într-un mod la fel de tandru ca Juno.

Până atunci, Juno va rămâne unul dintre cele mai relevante şi importante filme despre sarcina în adolescență.