Fotografii care-ți arată cum mor orașele din România, pentru că plecăm toți

„Hometown” e un proiect românesc despre orașele noastre natale, pe care le mai vizităm de sărbători, dar de care ne-am înstrăinat iremediabil.

|
sept. 15 2017, 2:03pm

Dragoș Hanciu s-a apucat acum patru ani să facă poze prin Orăștie, un mic oraș postindustrial din inima Transilvaniei, în care s-a întâmplat să se nască prin 1993. Acum, pozele astea, făcute în mod discontinuu și fără niciun interes imediat, au devenit în timp un proiect în sine despre ce înseamnă dor de casă, despre migrație și fantomizarea fostelor orașe industriale sau shrinking cites, care strălucesc din ce în ce mai puțin pe harta României.

După ce și-a scos pozele în lume cu prima expoziție de la Munchen, Dragoș se pregătește să scoată și o carte foto ca parte a proiectului Hometown. Asta nu este o carte despre oamenii din Orăștie, ci mai degrabă despre atmosfera fantomatică ce învăluiește acest oraș cu vreo 15 000 de locuitori din Transilvania.

Citește și: Fotografii din „orașul fantomă" al României

În același timp, e o carte despre lumea orașelor noastre natale, pe care vrem să ni le imprimăm pe retină înainte să dispară pentru totdeauna, odată cu decrețeii care le-au populat în ultima jumătate de secol. Nu sunt prea multe lucruri care pot opri declinul demografic al României. Poate că datele statistice ne-au avertizat demult că asta e calea pe care am pornit, dar cifrele rămân mereu goale, nu trezesc nimic în lipsa imaginilor ce surprind liniștea aproape magică de pe străzile din Orăștie, pe care o regăsești în fiecare oraș unde mastodonții de beton ai industriei s-au închis, dar și-au lăsat scheletele pentru a aminti despre cât de goale sunt acum urbele României.

L-am căutat și eu pe Dragoș ca să aflu mai multe despre ce se întâmplă cu orașele noastre atunci când le părăsim, despre ce rămâne în urmă și cum toate orașele postindustriale au anumite similarități. Dacă ești dintr-un asemenea oraș, atunci poate vei simți același gol inexplicabil în stomac atunci când vei arunca un ochi peste pozele trase pe străzile fantomatice din Orăștie.

VICE: Am auzit că lansezi o carte pornind de la proiectul fotografic Hometown. Voiam să te întreb dacă acest album este mai mult despre dorul tău de casă sau despre cum orașele golite de emigrație se sting încet de pe harta României?
Dragoș Hanciu: Cred că e un amestec. Adică a început ca un gest discontinuu de a fotografia, care a venit din dor de casă. Da' cred că e simplu să-i spui dor de casă. Eu nu-l simt chiar așa, e mai abstract sentimentul ăsta. Între timp a devenit şi despre migrare, despre shrinking cities. Cred că trebuie tratată şi partea umană a migrării, cu aceeaşi importanţă care i se dă celei științifice, statistice.

Nu e doar despre dorul meu de casă şi n-am vrut să-l localizez, că altfel se chema Mi-e dor de Orăștie. Prin Hometown încerc să generalizez, să fac referire la ideea de acasă, la locurile unde ai crescut. Nu contează dacă e oraş sau nu.

Spune-mi atunci ce e dorul ăsta de casă pentru tine, ce e acest sentiment mult mai abstract despre care vorbești?
Nici nu știu cum cataloghează oamenii în mod normal dorul de casă. Adică dacă dai pe internet, găsești oameni care privesc în sus cum apune soarele. Cred că-mi este dor să fiu puști din nou, să n-am nicio grijă, iar pe măsură ce trece timpul, înțeleg că nu o să mai fie așa, dar încep să accept schimbarea asta. E ceva ce nu pot explica în cuvinte şi cred că ar trebui să rămână aşa, un dor de casă. Nu trebuie să fie judecat, ci doar acceptat.



Descoperi de fiecare dată că s-a schimbat ceva atunci când te întorci în Orăștie?
Simt că m-am schimbat, simt că se pierde ceva și întotdeauna mă întorc. Pozele astea sunt niște triggers, ca nişte notiţie. Atunci când mă uit la o poză, nu mi se face direct dor de casă, ci mă ajută să îmi amintesc cum mă simțeam la un moment dat. Emoţia vine şi ea undeva la mijlocul schimbului dintre imagine şi amintire.

În cazul privitorului nu vor fi amintiri directe, că nu or fi toţi din Orăştie. Ar trebui să aibă un fel de empatie, să i se pară locurile familiare şi poate să se gândească la ale lui. Adică locurile astea arată cam la fel prin orașe, au fost gândite cam la fel, cu poli industriali în jurul cărora s-au ridicat cartiere de blocuri. Filmul este același și găsești multe similarități între orașele astea: izolaţia termică făcută ici-colo arată ca nişte piese de Tetris, bara de covoare, masa de tenis, încercări de graffitti, un mic centru cu multe magazine second-hand, etc.

E mai ușor cumva să lucrezi la un asemenea proiect când te simți detașat de hometown ?
Nu cred că e nici mai ușor, nici mai greu. Și eu mă schimb odată cu el, adică e ceva ce trebuie acceptat legat de schimbare.

Uneori mă gândesc totuși ce ar crede oamenii din oraș, că s-ar gândi că este despre ei și s-ar uita la gardul celuilalt și ar zice „ce ai făcut, mă, poze la mizeriile astea". Cred că dacă rămâneam acolo nu vedeam toate schimbările orașului sau cel puțin nu le percepeam așa. Dacă stai zilnic acolo te adaptezi imediat, treci mai ușor peste schimbările din peisaj. Când mă întorc după un timp şi văd că se transformă lucrurile, simt că mi se ia ceva fără să fiu întrebat dacă mai am nevoie. Încep să mă plimb prin oraș, să fac prezența locurilor mele, să văd dacă sunt la fel.

Știu că primul vernisaj l-ai făcut tot cu poze din Orăștie și ai filmat și un documentar aproape de oraș (este vorba de filmul documentar Brudina – n.r.). De ce ai ales să te întorci pentru fiecare mare proiect al tău în Orăștie? Ce a mai rămas de explorat pentru tine acolo și de ce merită și restul lumii să vadă?
Nu am ales conştient, gândindu-mă „a, eu sunt de acolo și deci mă duc acolo să caut un subiect". Cred că am ajuns să încep cu ce îmi era cel mai aproape şi ştiam cel mai bine. Oamenii se duc spre locurile alea pe care le știu. Pentru mine primul loc e acolo unde am crescut, dar cred că you can go on a bigger scale după aia, după ce te dezvolţi. Atunci când ai 20-21 de ani, hometown e locul pe care-l știi cel mai bine.

Și cu pozele de acasă a început așa... la bășcălie. Abia când pregăteam expoziția mi-am dat seama că Hometown e cel mai consistent proiect al meu şi atunci am ales să îl duc mai departe.

Ai spus că acest proiect e și despre oamenii din Orăștie...
Nu e despre oamenii din Orăștie şi nu are intenţia de a documenta viaţa locuitorilor. Nu e un comentariu despre ei, nu urmăresc o serie de fotografii despre cum e viața lor. Oamenii sunt mai mult nişte întâmplări în fotografii, ei făc parte din peisajele mele fără să încerc să fac un comentariu asupra lor. Apropo de asta, oamenii sunt destul de drăguţi.

Dar cine sunt cei care rămân, de ce rămân și cum e viața lor într-un oraș ca Orăștie?
Rămân cei care nu au plecat la facultate, mai vin oameni de prin sate și care se mută în oraș. Mai este și cealaltă mână de oameni, care au fost la facultate și nu au găsit nimic de lucru în orașul în care au studiat și nici nu au plecat din România. Cam ăsta e filmul.

Ce oportunități există pentru oamenii care rămân într-un loc ca Orăștie?
Nu cred că fac mare lucru, se angajează pe la fabricile rămase sau dacă mai au în familie vreo firmă sau vreun business. Nu știu să fie prea multe chestii de făcut pe acolo.

În ultimii ani de făcut poze și practic de documentat, ai observat că migrația a schimbat direct anumite locuri, adică s-au închis magazine și s-au deschis alte chestii?
S-au închis multe fabrici mari, asta e clar și e primul lucru pe care-l observi. Adică avem o fabrică închisă până și în centrul orașului, un mare schelet de beton care a rămas acolo. În același timp au apărut alte fabrici mai mici unde vin muncitori din orașe şi mai mici unde probabil nu a mai rămas nici măcar atât.

Și aici vine și partea proiectului tău cu date. De ce este importantă și partea asta pentru album?
Partea asta e importantă ca bază a proiectului şi pentru context. E o dovadă foarte concretă că mulţi oameni sunt nevoiți să plece de la ei de acasă. Mai pune o greutate pe atmosfera asta fantomatică de oraș care se micșorează. E pe bune și se întâmplă în mai multe locuri, nu doar în România. Îmbătrânirea populației e o problemă globală care se simte şi în țările cu economie mai bună. La noi are un efect imediat.

Cum simți că identitatea ta este legată de acele locuri pe care le fotografiezi?
Mi se pare că e legat, adică e un fel de mirroring al identității tale cu locurile în care ai crescut și pe care te-ai obișnuit să le vezi, felul în care te comporți în anumite locuri, cum interacționezi cu spațiul. Practic te obișnuiești cu un anumit gen de loc pe care îl cauţi inconştient pe oriunde te duci. Uneori mă simt safe într-un loc în care nu am mai fost niciodată şi am un sentiment de familiaritate pe care nu-l pot explica foarte bine. Mă simt ca acasă în alte orașe postindustriale ale României.

Poți să-mi explici cum s-a ajunsul în punctul ăsta, adică de la prima expoziție cu această serie la prima carte Hometown?
Simt că trebuie să dau ceva înapoi hometown-ului meu. Şi, oricum, cine nu vrea să scoată o carte? Simt că am nevoie de asta ca să învăț ceva nou, pe partea de fotografie. Și nu am nicio școală de artă, adică de visual arts. Cu filmul e una, iar artele sunt altceva. E și ăsta un fel de a învăța.

Am văzut că ai primit și o finanțare de la AFCN și ai lansat marți și-o campanie de crowdfunding, cum merge asta?
Administratia Fondului Cultural National a finanțat deja 60% din buget. Cumva ăsta a fost push-ul spre prima carte, a fost prima încercare de a face ceva serios cu pozele. Am făcut aplicația şi m-am trezit că am primit banii ăștia, dar nu toți pe care i-am cerut. Am acceptat dator vândut, cu buzunarele goale și am început campania de crowdfunding. Iarna asta va fi gata, asta dacă totul merge bine și reușesc să finanțez cartea prin crowdfunding.

Dacă vrei să știi mai multe despre acest album și poate să arunci cu un ban în numele artei, atunci găsești mai multe informații pe pagina de crowdfunding pentru Hometown.

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE