Film

Filmele care ne-au rupt în 2018 și ar trebui să le vezi măcar acum la final

Ne-a fost greu să vedem aceste filme fără să plângem. Dar s-a plâns.
Stills from movies that really made us cry in 2018
Colaj cu screenshoturi din filmele proaste ale anului

Articolul a apărut inițial în VICE Canada

Nu prea e distractiv să plângi. Durerea și tristețea sunt emoții pe care oamenii încearcă să le evite, și puțini oameni arată bine în starea lacrimogenă. Dar, după o sesiune de plâns, se întâmplă ceva: te simți de un milion de ori mai bine.

Puțini își doresc să plângă isteric la cinema, dar, când te implici emoțional în viața unui personaj, simți din plin toate emoțiile acestuia, e ca o descărcare care te ajută să depășești chestiile personale. Din punctul ăsta de vedere, să plângi pe înfundate într-o sală întunecată, alături de o grămadă de străini poate fi chiar eliberator. Îți aduce aminte să suntem umani și cu toții trebuie să ne descărcăm din când în când.

Publicitate

În 2018, când cel puțin o știre din zi a provocat plânsete, chiar mai e nevoie de atâta tristețe în media? Anul ăsta, Hollywood ne-a dat o serie de filme cu subiecte grele, iar să le vizionezi nu a fost tocmai plăcut, dar revigorant.

A Star Is Born

Am văzut de trei ori filmul ăsta, cu prietena mea. Prima vizionare a fost ca un set de abdomene. Stomacul meu se încorda de fiecare dată când relația dintre Jackson Maine (Bradley Cooper, care e și regizorul și co-scenaristul filmului) și Ally Maine (Lady Gaga) trecea printr-un carusel de stări intoxicante de high și decăderi amorțite de pastile. Am terminat filmul cu un abdomenul plat și ochii înlăcrimați.

Următoarele două vizionări au fost mai puțin stresante, din moment ce știam când urmau scenele problematice. S-a întâmplat să fie și la cinema, cu un sistem audio mult mai bun, așa că notele înalte care-mi străpungeau timpanele acasă, majoritatea centrate pe Lady Gaga care vocaliza ceva fanilor, au fost mult mai OK. În plus, am avut și ocazia să explorez niște elemente mai plăcute ale filmului, cum ar fi melodia „Why Did You Do That”, care nu e rea. Cred că filmul ăsta m-a stricat și mai tare, dar chiar mi-a plăcut. - Beckett Mufson

The Hate U Give

Mă așteptam ca filmul să fie al dracului de trist. The Hate You Give, regizat de George Tillman Jr. și bazat pe un roman de Angie Thomas, e o poveste sfâșietoare despre o adolescentă de culoare (Amanda Stenberg) a cărui prieten din copilărie este omorât de un polițist alb, iar deși e o poveste de ficțiune, se bazează pe fapte reale. Ce nu am anticipat e cât de personal o să mi-o dea. Eu am crescut în St. Louis, unde a fost omorât Mike Brown în 2014. Patru ani mai târziu, încă mai vezi pancarte cu Black Lives Matter.

Publicitate

Am zburat acasă de Ziua Recunoștinței în dimineața după ce judecătorul a refuzat să-l condamne pe ofițerul Darren Wilson de crimă. În Ferguson au izbucnit proteste uriașe după ce s-a aflat, și o grămadă de magazine au fost vandalizate și prăduite. Când tatăl meu m-a luat cu mașina de la aeroport, l-am rugat să treacă prin Ferguson. Nu mă simțeam confortabil să fotografiez sau să filmez mașinile incendiate și benzinăriile distruse, dar mi-am dorit să văd cu ochii mei, nu online sau la televizor, ca să înțeleg pe bune magnitudinea evenimentelor.

În America, prea mulți tineri de culoare sunt omorâți de polițiști cărora le scapă degetul pe trăgaci. Dacă chiar vrem o schimbare, publicul trebuie să se implice. Din punctul ăsta de vedere, mă bucur că există filmul ăsta. Eu sper ca publicul alb să vadă filmul și să plângă și cel mai important să ia în serios brutalitatea poliției. - Kara Weisenstein

Won't You Be My Neighbor

Eu nu prea scriu despre filme, cu excepția serialelor cu weed de pe Netflix și Won't You Be My Neighbor, un documentar despre personalitatea din televiziunea pentru copii, Fred Rogers. Filmul ăsta, regizat de Morgan Neville, m-a rupt pe genunchi. Deși povestea lui Rogers este interesantă și filmul are toate artificiile unui documentar modern (scene curate cu mărturii, conținut din arhivă integrat cu atenție, un laitmotiv recurent cu un leu animat etc.), nu asta îl face bun. Așa cum am mai scris:

Won’t You Be My Neighbor. e un film important deoarece pledează convingător pentru ideea că dragostea învinge totul. Dragostea este fundamentul oricărui lucru, meriți să fii iubit, să iubești și să te iubești. Știu că sună siropos, dar fiecare dialog cu Rogers din documentar, din selecția impecabilă a montajelor din interviuri și melodii, filmul pulsează cu mesajul singular al lui Rogers de a fi bun. Nu e ușor să nu te lași copleșit de valul de compasiune. - Peter Slattery

Publicitate

Eighth Grade

Vizionarea debutului regizoral al lui Bo Burnham la cei 20 și ceva de anișori, e ca două palme peste față încărcate cu sentimentele că ai îmbătrânit și totuși cât de nasol e să fii tânăr. Printre cele mai bine concepute cadre care captează experiența online în 2018, Burnam transportă publicul direct în mintea lui Kayla (Elsie Fisher), în vârstă de 13 ani, în timp ce navighează politica Instagram, fiind un creator de conținut YouTube (ca majoritatea) și toată nebunia de sexting.

Există o anumită scenă de la o petrecere la piscină, care mi-a trezit amintiri stânjenitoare de la o zi de naștere din școala generală. Țin minte că am încercat să fac cât mai multe flotări și abdomene, dar tot am fost complet rușinat de fizicul meu fragil în costum de baie. E pe departe cea mai stresantă și emoționantă parte din Eighth Grade, deși toată atmosfera filmului e stresantă.

În fine, dacă nu s-a înțeles din descrierea de mai sus, e foarte bun. - Beckett Mufson.

Avengers: Infinity War

După o zi lungă, am stat și m-am gândit, „asta e o seară potrivită pentru un film de acțiunea distractiv, probabil cu un final fericit.” Infinity War de abia apăruse, așa că mi s-a părut alegerea perfectă. Trebuie să menționez istoricul meu de filme Marvel, ca să înțelegi la ce nivel am ajuns: Spiderman: Homecoming, Ironman, Thor: Ragnarok, Black Panther, Dr. Strange, and Guardians of the Galaxy (volumele 1 & 2). Toate filmele astea au un finale relativ fericite, în cel mai rău caz cu iz melancolic. M-am gândit și că am strâns suficiente cunoștințe despre Marvel, încât să mă aventurez într-un sfârșit în filmele Avengers.

Publicitate

Nu știu din ce motiv, dar am crezut că ăsta e și ultimul film din seria Avengers. Probabil că asta a fost și din cauza strategiei ambițioase de marketing, care părea să insinueze că ar fi ultimul. În fine, e ora zece într-o seară de joi și eu aștept să văd cum acești super eroi îl bat pe Thanos, dar nu prea se întâmplă asta. Și habar nu am cine sunt mai bine de jumătate dintre ei. Moare și Gamora?

Nu mai spun că jumătate dintre ei ajung praf și pulbere. Tot timpul ăsta eu am crezut că ăsta e finalul francizei. Am ieșit din sala de cinema complet confuz, punct în care am realizat că nici nu pot să vorbesc despre film, deoarece am ales să merg la o avanpremieră. M-am lămurit că nu e ultimul film, deși asta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o. - Nicole Clark

If Beale Street Could Talk

Trailerul în tonuri sepia pentru filmul lui Barry Jenkins, If Beale Street Could Talk, cu un acompaniament din partea lui Lauryn Hill, chiar m-a înmuiat. Cadrele de aproape și tonurile sincere creează suspansul acestei adaptări epice poveștii de dragoste al lui James Baldwin, despre o tânără, Tish Rivers (Kiki Layne), care are un copil cu un sculptor din Harlem, Fonny Hunt (Stephan James). Însă trailerul nu m-a avertizat despre intriga filmului, în care Fonny e închisă pe nedrept, iar familia lui Tish se chinuie să-i dovedească inocența într-un sistem judiciar profund rasist din orașul New York al anilor '70.

Filmul este emoționant cap coadă, indiferent de natura scenelor, amenințarea greoaie a violenței din partea poliției, și presiunea de a dovedi nevinovăția lui Fonny. Iar cadrele profunde ale lui Jenkins, pot fi considerate picturi de sine stătătoare, în special imaginea simbolică cu un cuplu care merge pe o stradă întunecată, cu o umbrelă roșie. Filmul oscilează între siguranța fragilă a momentelor intime înundate de lumini calde cu iz de jazz, și haosul de necontrolat al rasismului din societate. Diagnosticul de rasism al lui Baldwin și portretele intime ale lui Jenkins cu fiecare personaj crează un ciclu emoțional complet, și simți ca și cum propriul iubit ar fi în închisoare, iar fiica ta urma să nască. La sfârșit, m-am simțit stât de ușurată că s-a terminat. - Taylor Hosking

Publicitate

Disobedience

Da, am plâns la filmul ăsta, deoarece subiectul unei iubiri queer interzise este ceva ce provoacă conservatorismul și comunitate religioasă patriarhală. În ciuda rușinii, singurătății și fricii de pe tot parcursul filmului, Disobedience are un sfârșit mai pozitiv. (Spre deosebire de alte drame cu iubiri interzise, cum e și Carol sau Brokeback Mountain, care de obicei se termină cu moartea cuiva.) În plus, Rachel McAdams și Rachel Weisz chiar fac un cuplu de lesbiene reușit. Aprob. -Kara Weisenstein

Three Identical Strangers

Deși ai impresie că e un documentar pozitiv despre reuniunea unor tripleți, Three Identical Strangers ți-o dă la sentiment: motivul separării lui David, Eddy și Bobby la naștere e destul de sinistru, și nu toată lumea supraviețuiește. Am plâns un pic când m-am uitat la film și un pic când i-am întâlnit live pe tripleți, când mi-au povestit cât de furioși au fost pe oamenii care s-au gândit că e acceptabil să separe, să-i mintă și să le transforme viețile în experimente științifice. Filmul ăsta prezint un moment excepțional din medicină, și morala e importanța respectării jurământului lui Hipocrate. - Kara Weinstein

Crazy Rich Asians

Filmul în sine e o situație spectaculară, iar scena cu nunta cu siguranță mi-a încețoșat ochii. Însă filmul ăsta înseamnă mult pentru sute de mii de americani asiatici, care au înțeles într-un sfârșit cum e să fii reprezentat pe bune în media. A meritat o sesiune de plâns. - Nicole Clark