Bătrânii de la azil chiar știu să se distreze

Bunica mea stă la azilul de bătrâni Dedinje de ceva vreme deja și mă consider norocoasă pentru că ni-l permitem. Toți cei care spun că azilurile de bătrâni sunt inumane nu i-a cunoscut niciodată pe cei bătrâni, paralizați sau demenți. Căminele de bătrâni sunt exact ca bătrânețea - o realitate de la care ne întoarcem adeseori privirea. Mai ales când, ca și mie, îți e frică să pui piciorul într-unul.

Te temi că o persoană pe care o iubești n-o să mai știe cine ești, c-o să fie nefericită, că mamaia din patul alăturat o să mormăie din nou ceva ce nu înțelegi și o să-și întindă mâinile spre tine, iar tu n-o să știi ce să faci. Dar undeva în spatele acelei frici și a acelor ani grei, care adeseori te fac să nu observi persoana care este în continuare acolo, în acel corp îmbătrânit - mai există bucurie.

Anul ăsta, căminul de bătrâni al bunicii mele a primit oaspeți speciali care au făcut show și au încins atmosfera până la punctul de fierbere. Vorbesc despre membrii clubului de pensionari din departamentul activ al Centrului de gerontologie Belgrad, cu sediul la Zemun. Toate sectoarele Belgradului au astfel de cluburi, există chiar 25, iar acești artiști au venit de la Clubul pensionarilor din Savski Venac I, II și III. În acele cluburi, pensionarii pot să petreacă timp împreună, dar și să folosească servicii precum spălătoria de rufe și, mai important, să organizeze mici spectacole cu cântece și dansuri ca acesta.

În programul care a durat aproape o oră, am auzit multe cântece populare acompaniate de acordeon și am văzut două monologuri dramatice, unul intitulat Cum m-am născut bărbat, iar celălalt De ce am încredere în bărbați. Bunica mea, de obicei morocănoasă din fire, s-a bucurat de program și credea că oaspeții erau veniți de la Teatrul Dramatic Iugoslav.

Spectacol: De ce am încredere în bărbați

- Nu mai pot să mai dansez, dar mă bucur să arăt că și nouă ne place să petrecem. A fost important pentru mine să fiu prezentă - mi-a spus bunica mea în timpul spectacolului.

Și chiar era prezentă, în ciuda faptului că nu era sigură dacă îi sunt nepoată de soră sau nepoată din partea fiicei sale. Prezența pare a fi mult mai mult decât să știi niște informații banale, gen cine e ce pentru cine. Emoția e în continuare acolo, chiar dacă crede că am 30 de ani, mai mult decât am de fapt. În locul ăsta, timpul arde la foc mocnit.

Fotografiile de mai jos sunt cea mai bună dovadă pentru asta.

Articolul a apărut inițial pe VICE RS.