Publicitate
tv

De ce porcăriile pe care le vezi la TV te vor ajuta cândva în viață

Cum au devenit replicile și citatele din filmele tale preferate un limbaj neutru și universal.

de Cameron Williams; translated by Raluca Miheșan
22 Decembrie 2017, 5:00am

Ilustrație de Ashley Goodall

Acest articol a apărut inițial în VICE Australia.

În liceu, un prieten m-a invitat să stau cu familia lui pe timpul vacanței. Avea o familie mare, în care el era unul dintre cei patru copii, și era intimidant pentru mine să fiu a cincea roată la căruță. Și avea și surori mai mari, care erau sarcastice, inteligente și mișto. Vorbitul cu fetele era un sport extrem pentru mine pe vremea când eram adolescent. Pe toată durata călătoriei spre coastă, afundat în scaunul lipicios și transpirat de pe bancheta din spate a unui Targo, simțeam că tot ce spun sună aiurea, dar asta s-a schimbat câteva zile mai târziu, când, eșuând în a purta o conversație normală, am revenit la singura formă de comunicare pe care o știam: citatele din Simpsons.

Și a funcționat! Ne-am împrietenit datorită dragostei noastre pentru serialul The Simpsons și am folosit exclusiv limbajul familiei animate îndrăgite de toată America. Când am crescut, mi-am dat seama că nu descoperisem vreun cod secret. Toți cei de vârsta mea vorbeau așa, și era un egalizator fantastic.

Indiferent de statutul tău social, dacă știai să vorbești ca la televizor aveai acces la o scurtătură spre a cunoaște pe cineva. Cultura pop este cunoscută pentru formarea propriilor limbaje. Felicitări celor care știu să vorbească fluent klingoniana. Dar citatul din filme și seriale este un egalizator fantastic, căci are puterea de a sparge barierele dintre oameni cum nu o poate face nimic altceva. Mai mult de atât, începuse să devină din ce în ce mai important pentru modul în care relaționam unii cu alții.

Cum am învățat să vorbim așa? O influență a avut-o frecvența cu care apăreau la televizor seriale de comedie în anii ‘80 și ‘90, inclusiv reluări din cele mai vechi. Faptul că am copilărit în anii ‘80 și ‘90 înseamnă că am stat foarte mult în față televizorului. Există șanse mari să te fi uitat prea mult la televizor dacă erai lăsat singur acasă mult sau erai un copil „cu cheia la gat” pentru că părinții tăi munceau. Când ai tăi nu erau acasă, TV-ul era un înlocuitor pentru ei. Serialul Community a pus problemă cel mai bine:

Abred: E foarte mișto sa ai pe cineva cu care sa te uiți la chestii. Tata nu voia niciodată să se uite la nimic, asa că într-un fel, am fost crescut de televiziune.
Jeff: Televizorul e cel mai bun tată pe care-l poți avea!

Când ești copil, încă încerci să afli cine ești, iar cel mai bun mod de a te exprima este să folosești ceea ce îți place. Prima oară când îți decorezi dormitorul, alegi ce îți place din cultura pop; și limbajul funcționează la fel. Citarea serialelor și filmelor de la televizor e un mod foarte bun de a te exprima când ești mic, cel puțin până crești destul de mare și dezvolți maturitatea emoțională necesară ca să-ți folosești propriile cuvinte. Televizorul, și mai ales sitcom-urile de familie, erau folosite atât de des ca o formă de educație, încât atunci când a apărut Seinfeld, Jerry Seinfeld și Larry Davis au impus o regulă pentru fiecare episod: fără îmbrățișări, fără lecții.

Sitcom-urile au perfecționat formula de creare și rezolvare a conflictului într-un singur episod. Pentru că serialele de tipul ăsta aveau mai mult de 20 de episoade în fiecare sezon, putea să apăra orice subiect dacă serialele aveau mai mult de 100 de episoade (numărul magic care te asigura că serialul avea să continue să trăiască sub forma reluărilo)r. Happy Days a avut atât de multe episoade, încât la un moment dat au rămas fără idei și l-au pus pe Fonz să sară peste un rechin în timp ce schia pe apă, ceea ce a dat naștere la expresia pe care o folosesc acum toți când se referă la seriale care au rămas fără inspirație. Există un episod din Friends pentru fiecare situație, Saturday Night Live și-a clădit un imperiu pe lozinci, iar Arrested Development m-a făcut să am fantezii despre cum ar fi să am viața narată de Ron Howard.

Cumva, acest fel de a vorbi a rămas și acum, ca adulți, și a devenit parte din cultura noastră. Poate din cauză că societatea în sine trebuie să se mai maturizeze emoțional? Poți vedea impactul limbajului TV în orice: meme-uri, gif-uri, capturi de ecran. Politicienii și comentatorii politici de la televizor nu pot lăsa să treacă un an fără să compare știrile cu Game of Thrones. Twitter este plin de conturi dedicate „televiziunii fără context”: capturi de ecran izolate de episodul din care fac parte, care pot reprezenta orice, în funcție de privitor.

Trăim niște timpuri care ne lasă fără grai, iar vorbitul ca la televizor îți oferă un mod temporar de a comunica până când reușești să-ți regăsești cuvintele. Am devenit maeștri în a comunica în acest fel, și a devenit un mod important de a ne exprimă sentimentele. Deși unii oameni condamnă declinul abilității noastre de a ne folosi cuvintele, citând un soi de declin intelectual în societate, noi de fapt am învățat să folosim televizorul ca să ne acordăm un timp în plus de gândire.

Vorbitul ca la televizor devine un avatar pentru emoțiile noastre și este important pentru oamenii care nu reușesc să spargă ușor gheața sau pentru cei cărora le e greu să facă conversație. Oamenii dezvoltă legături pe baza unui numitor comun, iar limbajul televizorului este un teritoriu neutru.