Filmul românesc care-ți arată cum se transformă oamenii după o tragedie

Un vagon de metrou se oprește între stații. Înăuntru stau ca sardinele: o mamă cu un copil autist, un acordeonist, un cuplu certat pe subiecte monetare, un preot în civil, câțiva gălăgioși, niște copii de liceu habarniști, vreo trei hipsteri, o moldoveancă singură, un corporatist ușor impresionabil, o pereche de bunici în drum spre dializă, o fată însărcinată, un coregraf, un fost pușcăriaș.

Minutele de staționare forțată se prelungesc și lumea începe să interacționeze - ies la lumină oamenii, fiecare cu problemele și prejudecățile aferente. Coborâm la prima se dorește o scurtă clipă de grație în ziua de după tragedia de la Colectiv. Este lungmetrajul de debut al regizorului Tedy Necula.

L-am văzut la Cinema Muzeul Țăranului (MȚR), într-o sală plină pe jumătate de grupuri de tineri. Veniseră câte cinci-șapte la film. Unii erau de la UNATC, alții - prieteni sau colegi cu actorii, alții veniseră după ce văzuseră reclama la metrou, din curiozitate.

Așa au sunat părerile la cald, adunate din trei grupuri diferite de tineri.

„Dacă era în limba engleză, cred că funcționa mai bine”, am mai auzit și am fost de acord. Coborâm la prima are exact doza de telenovelă motivațională pe care ne-o oferă americanii în mai toate blockbusterele dramatice.

Pare un film făcut din dragoste de oameni și cu cele mai bune intenții, lucru declarat de la bun început. „Primul film inspirațional românesc”, așa sună titlul unui comunicat de presă, care anunță apariția unui nou gen cinematografic. „Filmul Coborâm la prima nu vine să comemoreze, ci să inspire: umanitate, solidaritate, toleranță. O producție altfel, de la un regizor care vrea să răspândească binele prin filmele lui”, se scrie într-un interviu cu Tedy Necula, pe Digi 24.

Din punctul de vedere al unui critic de film, Coborâm la prima nu este film. Este gros jucat, fals, dialogurile sunt cel puțin la prima mână și toate metaforele sunt aruncate în ochi. Cuplul în vârstă (Teodora Mareș și Adrian Păduraru) este un tribut adus filmului Declarație de dragoste, din 1985, dar este complet nesuferit și nu-ți pasă de el.

Moldoveanca în căutarea dragostei ar fi putut fi un personaj comic, care să înduioșeze la final, dar a ieșit o caricatură. Preotul (Constantin Cotimanis) adulmecă conversațiile pe după umerii oamenilor mai ceva ca un psihopat - iar faptul că e Cotimanis sporește considerabil senzația.

Hipsterii care discută despre Colectiv parcă citesc un prompter care le spune să lase pauze cuminți după fiecare propoziție. Părinții înlăcrimați sunt băgați și scoși din șirul acțiunii cu o atotputernică mână care mai că nu apare în cadru. La fel și scandalagiii. Și, într-un final, povestea din ochii copilului e frumoasă până în punctul în care se transformă în premoniție, la marele fix, despre viitorul tuturor personajelor.

Cu toate astea, sala a reacționat bine. Nimeni n-a ieșit, s-a râs punctat de fix trei ori, iar la final s-a aplaudat în condițiile în care nu era vreo proiecție cu echipă.

Cu toate bubele lui, filmul Coborâm la prima a făcut peste două mii de spectatori în primul weekend, lucru care nu poate fi spus despre o grămadă de alte filme românești sau străine, pe subiecte serioase. Ori poate chiar asta spune ceva.

Faptul că într-o miercuri seara, la ora 20.30, la MȚR, erau peste o sută de oameni, aproape toți tineri, care au stat până la finalul unui film care duce mai mult spre exercițiu cinematografic de anul întâi, decât spre cinema, spune ceva despre generația asta: poate despre șocul suferit acum trei ani, poate despre nevoia unui îndemn părintesc, dezinteresat, la bunătate și înțelegere sau poate despre faptul că asta e singura poveste despre lumea de acum trei ani și era nevoie de ea.

Nimeni nu îl poate acuza pe Tedy Necula că a ales această perioadă pentru lansarea filmului și l-a legat direct de subiectul Colectiv. Filmul lui e la fel de inocent ca oamenii care mergeau acum trei ani orbecăind spre Piața Universității, în noaptea de după incendiu, oamenii care se strângeau în brațe și povesteau cu necunoscuții din jurul lor de parcă s-ar fi știut de-o viață. Treceau unii pe lângă alții plângând sau glumind macabru - petrecerea incendiară, arză-te-ar focul să te ardă. Toate glumele cu arși au ieșit la suprafață atunci, fix ca toate lacrimile pentru arși.

În noaptea aia, acel drum s-a simțit fix ca vagonul de metrou propus de Tedy Necula în filmul Coborâm la prima, iar ăsta nu-i puțin lucru.

Asta am auzit și anul trecut, când filmul a fost proiectat în premieră la Casa TIFF, în timpul festivalului. Tedy este băiatul cu tetrapareză, care a făcut un film. Este Noro din filmul lui Gabrea. Face clipuri motivaționale și este un super om.

Am căutat pe net despre filmul ăsta și nu am găsit nimic de rău. Toată lumea se declară emoționată, criticii de film nu spun nici pâs. Este greșit să spui că e un film prost, dacă a fost regizat de o persoană cu dizabilități? Nu cumva perdeaua asta face cu atât mai evidentă discriminarea?

Este o piață liberă pentru toți cei care au determinarea și mijloacele de a se înhăma la un film. Nu-i treabă ușoară. În cazul Coborâm la prima, regizorul povestește că au filmat trei nopți la metrou, apoi au construit, într-un platou, propriul vagon, unde au continuat filmările.

Filmul a fost finanțat exclusiv de zona business - pe generic vezi sponsori mari care au ales să se asocieze cu o poveste pozitivă. E un model de afacere în lumea asta mică a cinematografiei autohtone, sunt lucruri de învățat în ea de toate părțile și doar o comunicare clară și onestă își are sensul.

Din secunda în care filmul a intrat pe marele ecrane, s-a rupt cordonul ombilical dintre el și regizor. Filmele trăiesc ca niște mici Frankensteini. Sunt copiii cuiva - cineva le muncește, le bibilește și apoi ele intră în cinematografe și devin entități vii, care pot acapara mințile oamenilor pentru câteva zeci de minute. Dacă își fac sau nu bine treaba acolo, asta doar spectatorul poate spune.

Coborâm la prima poate fi văzut pe Netflix.