Am stat într-un studio din România ca să văd cum se face muzica electronică

Trebuie să spun de la început că am intrat pentru câteva ore în lumea muzicii ca o persoană care nu s-a preocupat niciodată de domeniul ăsa. Adică, dincolo de-a aprecia niște muzică și de-a reține câteva melodii câțiva ani la rândul, n-am știut niciodată cum se face propriu-zis muzica. Dar am zis că nu e niciodată prea târziu să aflu lucruri noi.

Poate dacă era vreo trupă rock, cu oameni cu chitare, toboșar și tot tacâmul, aș fi știut la ce să mă aștept. Am mai văzut măcar prin filme repetiții de genul, n-aș fi fost surprinsă. Dar cum este când omul care te invită la el la repetiții face muzică doar din percuție, adică sunete pe care le obține când lovește chestii? Nu știi la ce să te aștepți și nici eu n-am făcut-o când l-am vizitat pe fostul băiat cu butoaiele, acum doar Zoli Toth one-man-show, în studioul lui de undeva din Vitan. Asta ca să văd ce-nseamnă repetiții în cazul genului lui de muzică.

La mai mult de șase ani de la destrămarea Sistem, Zoli are încă eticheta asta lipită de el. Nu-l deranjează, căci este conștient că percepția asta nu se va schimba niciodată, așa c-o ia ca atare. „Diferența este că atunci mi se zicea ăla cu părul roșu de la Sistem și acum sunt Zoli de la Sistem. E un câștig, măcar oamenii știu acum cum mă cheamă.”

Clădirea cu aspect dezafectat în care Zoli are o cameră închiriată este o fostă casă de cultură, ba chiar mai există la un etaj superior o sală cu scenă și cu 400 de locuri. Scaunele sunt intacte, dar sala a fost lăsată uitării. Fostul lider Sistem are studioul ăsta din 2013. Când a venit prima dată, a găsit doar moloz.

Nu e singurul care repetă aici.

„Au venit în clădirea asta și cei de la Vița de Vie, care au sala de repetiții fix în ușa de lângă mine. Apoi, a închiriat și Elena de la Mandinga. La un moment dat, m-au mai rugat și cei la Iris și de la Compact să-i las aici să repete. În perioada în care aveam o parte din studio și acasă, i-am lăsat. Sunt mulțumit, dar mi-ar plăcea să am ceva mai multă lumină naturală. Din punct de vedere al liniștii, e bine aici”, spune Zoli.

Chiar dacă această cameră e izolată fonic, să nu crezi că vecinii cântăreți nu se aud unii pe alții. „Nu ne deranjăm. Ei știu tot repertoriul meu, eu știu tot repertoriul lor. Știm cum s-au născut piesele, nu există premieră la noi. În cinci ani, de când sunt aici, cred că s-a întâmplat doar o singură dată să dorească ei să imprime și să aibă nevoie să nu repet eu”, explică Zoli.

Chiria unui studio poate să coste și 200 de euro, dar și 1 000, la fel ca o locuință. Depinde de spațiu și de zona în care îl găsești: dacă este la stradă, nu poți să faci nimic, în niciun caz să înregistrezi ceva. Așa că nu-ți trebuie.

Zoli are zile în care stă trei ore, dar și zile în care repetă și opt ore, singur, închis între bureți, cum ar veni.

În orice studio care se respectă vei găsi un laptop, un mixer de sunet, sintetizatoare și alte aparate banale pentru cei care fac muzică și extratereste pentru una ca mine.

Ce-am învățat despre sintetizatoarele analogice, de exemplu? Când intră curent în ele, iese un sunet brut. După aia, tu, artistul din studio, începi să modelezi din butoane sunetul și să-i schimbi formele de undă. Curentul vine drept, iar tu, când începi să pui niște oscilatoare, începe să schimbe formele de undă. Stai liniștit, limbajul ăsta profi nu-mi aparține mie, eu doar l-am parafrazat pe Zoli.

„Cu siguranță, ai văzut asta și la EKG: graficele alea sunt tot niște forme de undă”, mă lămurește el.

Finalitatea a tot ce se întâmplă în camera asta este o muzică electronică, fără să se imprime și voce pe ea. Zoli este un one-man-show, un maestru al percuției, doar nu degeaba a fost profesor în domeniu, într-un liceu din Cluj.

„Patch-urile sunt niște lucruri care, suprapuse, fac o parte din piesă. Este o chestie pe care o vezi la trupele mari, cu același gen de muzică, numai că în muzica ușoară vine vocea peste. Beatul este același, dar nu și la mine, pentru că, neavând voce, sunt obligat să diversific. Aici este diferența între muzica ușoară și cea cultă sau electronică. Textul din muzica ușoară te duce direct în starea în care vrea artistul. Gen «unde-ai fost aseară, când puteam să ți-o trag?». Lucrezi aici 20 de minute, ca să-nțeleagă aia că vrei ceva cu ea.”

Cât îi ia să compună o piesă? Luni. Dar asta pentru că o piesă de genul ăsta poate să dureze și zece minute.

Mi se face cunoștință cu niște instrumente folosite la bass, la părțile ritmice, cu un drumer care ar putea înlocui liniștit orice toboșar din lumea asta și cu un set de tobe.

Zoli a luat toate aceste instrumente și le-a programat într-un soft pe computer, care zice fiecărui aparat folosit în studio ce să facă. Să schimbe frecvențele, să intre vibrafonul, din astea. Puse cap la cap, sunetele astea produse așa, la rece, chiar sună mișto, ca o melodie din altă lume. Sunt sunete care nu există și pe care Zoli le-a creat acolo, pe loc, pentru noi.

Tobele și vibrafonul fac toată treaba, după părerea mea de neavenit. Și da, totul sună armonios, ca și când la repetiții ar fi o trupă cu mai mulți muzicieni, nu doar un om și niște aparate deștepte. Bine, contează și dezteritatea de percuționist. În cazul ăsta, el așa s-a făcut cunoscut, scoțând muzică din niște butoaie în trupa Sistem.

Omul compune și cântă pe note și, în momentul în care mi-a ținut o mică lecție de muzică, mi-am dat seama cât de old fashion sună chestia asta. Mai cântă cineva așa, clasic?

„Marii artiști, da. Tu poți să înveți poezii, că ți le spune altcineva. Dar trebuie să ai pe cineva care să ți le spună. În momentul în care înveți să citești, însă, ți le citești singur. Aici este diferența. La fel și-n muzică. Da, poți să faci și fără note, dar asta înseamnă să ai pe cineva care să-ți cânte ceva ca tu să poți imita. Sau tu, dacă ai vreo idee, s-o cânți de fiecare dată tuturor, ca să rețină ce vrei tu să cânți. Versus ai pus pe o hârtie notele și s-a terminat. E un limbaj”, îmi explică Zoli cum e treaba cu cântatul după ureche.

Ce mi-a intrat mie în cap după această lecție de muzică ad-hoc? Că notele majore sunt vesele, cele minore sunt triste, iar tempo-ul este viteza cu care cânți. Tempo-ul lent este adagio, cel rapid este vivace, iar limba folosită pentru a le descrie este, după cum ți-ai dat seama, italiana. Italienii au cântat cel mai mult muzică și tot ei au făcut și regulile, după cum e normal. Dar, uite, în dans, în schimb, limbajul este în limba franceză. Plié, din astea, știi tu.

Cum mie îmi place cel mai mult să vorbesc despre bani, am vrut să știu cât costă tot ce-i în studioul ăla, adică instrumentele muzicale și toate obiectele conexe, care înlocuiesc, uite, omul. Am fost încântată de un fel de burlan plin cu pietricele pe care Zoli mi l-a prezentat cu numele de rain stick și care chiar asta face: imită sunetul ploii. Foarte real, aproape înfricoșător de real.

Mai sunt tot felul de bețe folosite la percuție, cu capete mai dure, pentru sunete ascuțite, sau capitonate, pentru sunete mai domoale. Un băț de genul ăsta costă 40 de euro, dar Zoli nu vrea să facă un calcul despre cât l-a costat totul, ca să n-o ia razna. Mai sunt și cozile de topor, pe care le folosește pentru sunetele din butoaie. Un butoi poate să aibă dea vreo șase, șapte sunete diferite, iar Zoli asta vrea să arate în show-urile lui: că butoiul poate să sune și mișto, nu doar ca o doagă.

Mai am niște cifre pentru tine: un set de tobe te poate duce de la 200 de euro – dacă ești profi, nu-ți dorești ieftinache – la 10 000 de euro. Doar un cablu băgat prin toate sintetizatoarele alea costă vreo 10 – 20 de euro, ba găsești chiar și cu 100, dacă vrei fița maximă.

Experiența asta m-a învățat ceva mai prețios. După statul meu în studio și ascultat bruturi și finețuri, am reușit să înțeleg ce lucrare complicată este un sunet care apare de unde nu te-aștepți și este modelat, apoi, să sune bestial, într-o piesă numai bună de ascultat în timp ce conduci. Peste limita legală, dacă te ia valul.