crime

Poveștile oribile din spatele tatuajelor deținuților ruși

La jocurile de cărți se făceau pariuri pe ceai și pe țigări, dar și pe degete, urechi, ochi sau pe viețile altor deținuți – sau chiar pe viața jucătorului.

de Alex Norcia; translated by Oana Maria Zaharia
12 Octombrie 2018, 4:00am

Fotografii de FUEL  

În timpul documentării pentru rolul său în filmul din 2007 al lui David Cronenberg, Eastern Promises, Viggo Mortensen i-a trimis regizorului o carte în mai multe volume: Russian Criminal Tattoos, o colecție de tatuaje din închisori publicată de editura FUEL. Mortensen a răsfoit-o cu atenție pentru că știa că va juca un gangster rus din Londra pe nume Nikolai și că tatuajele personajului îi vor spune povestea – în ce închisoare a fost, ce fel de criminal este, ce lupte a pierdut și a câștigat. La urma urmei, tatauajele din închisorile rusești sunt un limbaj secret.

În cea mai notorie scenă din film, când Nikolai are o întâlnire într-o saună, un asociat kurd spune că Semyon, un boss al mafiei rusești, recomandă mereu saunele ca locuri de întâlniri de afaceri, pentru că „îi poți vedea tatuajele omului”. Când doi asasini încearcă să-l omoare pe Nikolai, el se luptă cu ei în pielea goală, iar imaginile de pe pielea lui cresc în intensitate scena asasinatului eșuat. Mortensen a insistat să joace scena gol; se documentase foarte bine despre tatuaje.

Acum, editura care publicase materialul de documentație pentru Mortensen a scos o nouă carte foto, Russian Criminal Tattoos and Playing Cards de Arcady Bronnikov. După cum spune titlul, aceasta explorează legătura dintre tatuaje și jocurile de cărți din închisorile sovietice. Dar fotografiile ne arată imagini dintr-o cultură pierdută, din viața după gratii în fostul URSS, în care un simplu joc te poate costa un ochi sau chiar viața.

VICE s-a întâlnit cu Damon Murray, unul dintre fondatorii FUEL, ca să afle mai multe despre relația dintre tatuaje și cărțile de joc și despre cultura vieții de închisoare care a dispărut în timp.

VICE: Cum și de ce erau făcue aceste cărți de joc?
Damon Murray: Jocurile de cărți și fabricarea cărților de joc erau interzise în închisorile sovietice și în lagărele de muncă forțată. Dacă era descoperită vreo carte sau, mai rău, un pachet de cărți de joc, pedeapsa era severă: jocul de cărți era echivalentul sfidării administrației sau al consumului de droguri și alcool și era pedepsit cu șase luni într-o carceră. Dar aceste pedepse nu-i descurajau pe deținuți să joace cărți.

Cărțile trebuiau să fie făcute de la zero. Acest proces laborios începea prin îmbinarea a două foi de hârtie cu lipici făcut din pâine mestecată și trecută prin pânză. Aceste foi lipite erau apoi turtite sub sticlă până se uscau și erau decupate.

Următoarea etapă era desenarea cărților. Era prima ocazie să le poți marca, astfel încât să le poată recunoaște proprietarul lor. Acesta stipula tipul de desen și de vopsea pe care le prefera. De obicei, culoarea neagră se făcea din cenușă, iar cea roșie dintr-un amestec de sânge și lipici din pâine. (Se prefera utilizarea sângelui pentru că se închidea la culoare mai mult decât alte cerneluri din închisori.) Intenția era ca adversarului să îi fie cât mai dificil să înțeleagă cărțile. În plus, pe lângă cerneală se adăuga și textură, ca proprietarul să știe cartea fără să fie nevoit s-o întoarcă pe față. După asta, se desena și spatele cărții. După ce pachetul era complet uscat, cărțile erau decupate și șlefuite cu o bucată de sticlă. Fiecare exemplar rămânea cu o mică zonă liberă pe margine, unde se puteau face alte semne, în funcție de specificațiile proprietarului.

Care erau mizele pariurilor?
De obicei, se stabileau înainte de joc. Se făceau pariuri pe ceai și pe țigări, dar și pe degete, urechi, ochi sau pe viețile altor deținuți – sau chiar pe viața jucătorului. Deținuții care își puneau în joc părțile corpului o făceau ca să-și demonstreze curajul și tupeul. Când un hoț pierdea pariul, trebuia să predea imediat lucrul pe care făcuse pariu. Dacă refuza, era numit suka (cățea) și era înjunghiat. Într-o astfel de situație, un deținut care și-a pierdut mâna stângă la un joc de cărți n-a avut inimă să și-o taie și a încercat să fugă. Autoritățile l-au prins și l-au transferat în altă închisoare, dar soarta i-a fost pecetluită. În absența lui, fusese condamnat de o skhodka (un consiliu al hoților). Colegii lui au aflat unde fusese trimis și au aranjat ca sentința să fie îndeplinită acolo.

Așadar, ce însemnau aceste tatuaje pentru rușii din închisori – erau simboluri pentru vreo bandă, spuneau o poveste, marcau evenimente de viață? Toate la un loc?
Tatuajele din această carte nu mai există astăzi în această formă. Adică nu mai au aceeași semnificație, pentru că pedepsele care le făceau valoroase nu se mai aplică. În era sovietică, corpul tatuat al unui hoț îi arăta statutul în lumea infractorilor. Tatuajul vor v zakone (hoț legitim) funcționa ca o uniformă cu decorații și îi oferea distincție purtătorului. În jargonul hoților, setul tradițional de tatuaje era cunoscut sub numele de frak s ordenami (frac cu decorații). Aceste tatuaje transmiteau informații secrete, simbolice, care la prima vedere puteau părea familiare oricui – o femeie goală, un diavol, o lumânare aprinsă și așa mai departe.

Aceste imagini funcționau ca un dosar biografic al hoțului. Îi detaliau realizările și eșecurile, spuneau adevărul despre el. Erau pașaportul lui, soluția pentru supraviețuire. Imediat ce un deținut intra în închisoare, realiza rapid care erau hoții de la conducere. Apoi le copiau atât tatuajele, cât și comportamentul, în speranța că își vor ridica statutul. Pentru autoprotecție, trebuiau să se arate excepționali, experimentați, și curajoși.

Prima întrebare care i se punea unui nou venit în închisoare era: „Îți asumi tatuajele pe care le porți?” Dacă tatuajele nu-i reflectau corect statutul, deținutul era obligat să le șteargă cu un cuțit, șmirghel, un ciob sau o cărămidă. După care era bătut, violat sau omorât. În lumea hoților, un bărbat fără tatuaje nu are niciun fel de statut social.

Atunci ce mai pot adăuga cărțile la această structură simbolică foarte densă?
Grupurile de deținuți aparțineau mai multor masti (suite) și aceste simboluri de pe cărți erau reprezentate în tatuaje. Cele mai nobile cărți erau regii de inimă neagră și de treflă. Prin contrast, cărțile roșii erau cele mai puțin nobile. Informatorii erau marcați cu romb, iar cei care aveau inimă roșie erau „femeile” închisorii. Aceste simboluri din urmă erau aplicate cu forța și îl privau pe purtătorul lor de statut. Semnele erau folosite pentru a întări puterea hoților și funcționau ca un avertisment pentru populația închisorii.

Se foloseau și imagini alegorice pentru a transmite mesaje despre purtător. De exemplu, dacă un hoț nu-și plătea datoriile la cărți, i se tatuau imagini cu acte de copulație. Erau tatuaje de pedeapsă. Dacă un hoț era priceput la cărți, avea tatuate trefle, inimi negre și roșii și romburi pe încheieturile degetelor. În rusă, primele litere din orice suită rezumau expresia Kogda Vyidu Budu Chelovekom („O să fiu bărbat când ies”) și confirmau intenția purtătorului de a-și continua viața de infractor.

Cum a reușit Bronnikov, un criminalist care a lucrat pentru Ministerul Sovietic de Interne, să strângă atâtea fotografii cu tatuaje?
Una din îndatoririle lui era să viziteze instituții corecționale din regiunile Ural și Siberia. Cu aceste ocazii, le-a luat interviu deținuților, a strâns informații și le-a făcut fotografii. Astfel a ajuns să aibă cea mai mare arhivă a fenomenului. Acest material era colectat pentru poliție, ca să înțeleagă limbajul tatuajelor și să poată interveni în anumite situații.

Aceste cărți nu sunt din colecția lui Bronnikov, ci au fost acumulate de FUEL în ultimii zece ani. Pentru că au fost confiscate și distruse de autoritățile închisorilor, e foarte greu să obții seturi de cărți originale. Și de cele mai multe ori sunt incomplete. Seturile originale sunt foarte mici, mai mici decât un pachet de țigări. Tocmai de aceea erau ascunse de obicei în pachete de țigări.

S-a schimbat cultura tatuajelor și a cărților de joc în închisorile rusești după căderea Uniunii Sovietice?
Ca să răspund la această întrebare, trebuie să ne întoarcem în anii 1950, când codul hoților era în punctul culminant. Pe atunci, pedeapsa pentru purtarea unui tatuaj pe care nu îl meritai era bătaia, violul sau moartea. Pe la sfârșitul anilor 1960, aceste pedepse crude s-au întors împotriva hoților legitimi. Erau atât de mulți deținuți umiliți și violați încât autoritățile îi foloseau ca armă împotriva hoților legitimi, care erau aruncați în celule populate de victimele lor.

Până la urmă, un consiliu al hoților a emis regula „fără pedepse cu penisul”, care le interzicea membrilor bandei să mai violeze deținuți ca pedeapsă. Asta a dus la scăderea tensiunilor și la dispariția treptată a pedepselor pentru tatuajele mincinoase. Moda tatuajelor s-a transmis și în închisorile de delincvenți juvenili, iar hoții au realizat că e imposibil să-și impună legile asupra tinerilor care îi idolatrizau, așa că au renunțat și i-au lăsat pe toți să-și tatueze ce vor.

După perestroika (restructurarea condusă de guvernul sovietic al lui Mikhail Gorbaciov), a crescut numărul saloanelor de tatuaje din Rusia, cât și numărul deținuților tatuați. Și drogurile au avut un efect asupra tradiției tatuajelor din închisori și le-au permis deținuților care făceau comerț cu droguri să-și cumpere orice tatuaje doreau.

Infractorii ruși de azi nu mai au tatuaje. Înainte, aceste semne arătau că purtătorul aparținea unei caste de hoți și adera la codul lor, dar azi funcționează ca metodă de identificare pentru poliție. Cum au apărut atâtea saloane de tatuaje, nu mai există tatuaje improvizate în închisori, ca pe vremuri. Tatuajele deținuților de azi sunt făcute în studiouri profesioniste și au semnificații personale. Nu mai transmit un cod strict care poate fi înțeles de alții.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.