EC, 2017. Fotografii de Ioana Epure

Șase ani de Electric Castle, cel mai tare festival din România, cu tot cu ploaie și nămol

Da, sunt o nostalgică după primele ediții mai mici și mai intime.

de Cristina Foarfă; fotografii de Ioana Epure
|
27 Iulie 2018, 12:46pm

EC, 2017. Fotografii de Ioana Epure

A plouat, firește, la prima ediție Electric Castle, în 2013. Îmi amintesc cât de ireal suna Morcheeba pe ploaie, cu o Skye suprarealistă, într-o rochie albă ce flutura în toate părțile. Scena mare era atunci la castel și spațiul de festival era la jumătate. Mai precis, spațiul de festival se termina la șanț, imediat după lac, unde acum sunt lockerele. Începea apoi zona de corturi, dacă-mi amintesc bine, care mergeau cam până unde e acum scena mare. Am dormit anul ăla? Nu-mi amintesc, era nebunie, dar eram atât de fascinată de cât de fain e festivalul ăsta, încât nu mai conta. Pe latura pe care e acum semnul cu EC cu care sigur ți-ai făcut poză, era scena mică, iar în grajduri se mai punea muzică sau se întâmplau experimente artistice.

Îmi amintesc cât de tare mi-a băgat Șuie suflet în aparat și am decretat, a zecea oară probabil, că sunt cea mai tare trupă de concert din România. În transă am fost și la Silent Strike, atunci pe scena mare.

Pe vremea aia barul de la castel era deschis, singurul loc unde găseai priză, net, cafea la trei lei pe care o plăteai cu bani cash (atunci era cu jetoane la festival) și chelneri de modă veche, îmbrăcați în costum și foarte neprietenoși. Cafeaua cea mai bună se bea însă la lac, făcută de niște tipe foarte simpatice, loc unde mi-am petrecut mult timp și-n anii următori. Da, erau aceleași scaune albe.

Cum arăta Electric Castle în 2013. Fotografie de autoare

M-am îndrăgostit de Electric Castle la prima vedere și de atunci merg în fiecare an. Era atmosfera aia de poveste mică la castel. Povestea s-a mărit, de la 32 000 de spectatori în 2013 a ajuns la 210 000 în 2018, spațiul de festival de cel puțin trei ori mai mare, scene multe, atmosfera altfel.

2013, autoarea, în mișcare.

2014 - anul în care am citit de-am rupt, pe timp de zi, la Electric

La ediția următoare, în 2014, magia era tot acolo. Vremea era derutantă, ba ploaie, ba soare, și-mi amintesc cum căutam adăpost la The Mill sau în Stables, locurile de DJ-ală. Atunci am descoperit Temple Invisible, o trupă românească ce mi s-a părut atunci că sună atât de bine și de neromânește și al cărei concert nu era în program, a fost anunțat, pare-mi-se, în aplicație. Din nou mi-a plăcut Șuie, mai ales că-n anul ce trecuse Michi avusese accidentul cerebral, dar n-am înțeles ce căutau pe lumină. Cel mai mult m-a trippat muzical Bonobo, cu schimbări de ritm ce mă treceau dintr-o stare în alta și mă băgau adânc în capul meu. Periculos, aș zice.

Mi-a părut rău că am ratat Die Antwoord, dar am auzit că a fost demență. Scena mare era tot la castel, doar corturile se mutaseră pe zona unde sunt și acum. Atunci mâncam la Șoni ciorbă cu tarhon, mâncarea nu era atât de fancy ca la food truck-urile de acum, ci mai neaoșă.

Îmi amintesc că am citit în anul ăla mai mult ca în două săptămâni în București - momentul preferat era ziua, când stăteam chill pe o pernă sau într-un hamac, îmi luam cartea (Osmonde îmi amintesc că citeam atunci, vreo două cărți) și zăceam cu orele. Cine a căutat anul ăsta însă cu orele un colț liber și moale să citească până s-a enervat rău? Da, tot eu eram aia, cu nostalgia Electricului de altă dată unde nu simțeam că mă bat pe un colțișor de pernă cu nimeni.

2014, altfel era mâncarea atunci. Fotografie de autoare

2015 - anul cu kilograme de nămol pe bocanci

În 2015, nămooool. Știi cât de mult nămol? Mai mult ca la primele ediții. Kilograme de nămol pe bocanci, de la un punct încolo nici nu mai conta. Ieșise soarele la un moment dat, scosesem laptopul și-mi căutam un petec vag uscat pentru că aveam de lucru. În camping era o adevărată aventură să intri, să ieși sau să mergi.

Parov Stelar a rupt atunci, cu dans în ploaie, Fatboy Slim a fost impecabil ca sunet și lumini, Nouvelle Vague sexy într-o zi cu ceva mai mult soare, iar la Rudimental s-au adunat cei mai mulți oameni. Când i-am văzut pe Subcarpați anul ăsta pe scena mare, în fața a zeci de mii de oameni (bine, la fel și anul trecut), îmi aminteam concertul lor din 2015 și cum alunecam prin nămol când dansam.

Scena, care atunci se numea Boiler, la castel, i-a găzduit pe Prodigy, în fața unui public ce umplea până la refuz spațiul care acum pare mic din fața castelului, cu oameni cățărați în copaci, de nu aveai loc să arunci un ac. Nu-mi amintesc dacă a plouat la concert, dar nici că ar mai fi contat, oricum tot ce ar fi putut ploaia să-ți ude era părul, în rest erai atât de intim cu vecinii de concert, încât nu te-ar fi atins vreun strop.

Noroi de 2015

2016 - anul în care s-a mărit harta și s-au mutat toate

A fost anul schimbărilor majore. Mă gândeam atunci că m-a prins ca pe copiii care se întorc acasă și văd că părinții au mutat mobila în sufragerie și au renovat un pic. Recunoști spațiul drag și familiar, nu te descurci prea bine din prima, ai un sentiment ușor de disconfort, dar te obișnuiești repede.

Scena mare s-a mutat unde e acum, spațiul s-a mărit considerabil, au dispărut toi toi-urile și au apărut budele normale, lucrurile s-au rearanjat în peisaj, astfel încât căutai în prima zi unde e mâncarea, unde sunt budele și, mai ales, unde naiba mi-am pus cortul. Activitățile s-au diversificat, dar fără să fie, încă, sufocante. Tot atunci a apărut și brățara de acces, care ne face și acum viața ușoară când mergem după bere.

Autoarea, într-o zi cu soare de EC, în 2016.

A fost anul ăla cu dimineața soare, după-amiaza și seara ploaie torențială, cu nămol până la genunchi, dar în care Electricul a arătat că învață - s-au descurcat mai mult decât onorabil cu managementul nămolului, cu căi de acces, cu fân pentru a acoperi bălțile și tot așa.

Pentru mine, a fost anul în care a venit Sigur Ros și anul în care am avut o anxietate uriașă la festival, pentru că se întâmplau lucruri în lume. Îmi amintesc cum stăteam la cortul BT și citeam frenetic știrile - atentatul de la Nisa, gândindu-mă că, ironic, urma pe scenă Bastille, lovitura de stat din Turcia și sentimentul ăla ciudat când vezi oameni dansând în ploaie și te gândești că-n alte părți ale lumii lucrurile explodează și nu știi ce va urma. Universuri paralele.

În 2016 au fost cam 120 000 de oameni la festival, adică un pic peste jumătate din câți au fost anul ăsta, și spațiul era același.

Ploaie de 2016

2017 - anul ecranelor mari și al supermarketului

Anul trecut au apărut ecranele mari la scenă, absolut spectaculoase. Nu mai văzusem așa ceva în România. Și soarele, a apărut soarele, nici pe el nu-l văzusem prea des la Electric. Tot anul trecut a apărut și Hangarul, care cumva a devenit scena mea preferată pentru ce-am văzut acolo și, în total, erau vreo opt scene.

Tot anu’ trecut a apărut și supermarketul la Electric Castle, care efectiv a optimizat bugetele oamenilor și i-a făcut să le rămână mai mulți bani de băutură. A apărut și roata, care la început m-a enervat, dar tot m-am trezit dându-mă în ea la 4 dimineața. Ăla a fost și anul în care mi-am dat seama cât s-a diversificat publicul de la Electric, de la o mână de oameni în 2013 colorați și alternativi la un public mai mainstream. 170 000 mai precis, în 2017.

Au apărut ecranele astea gigante.

Ăsta a fost anul în care Mirabela Dauer și Corina Chiriac au fost la Electric pe scenă (oo, da, a fost frumos tare). Pe mine m-a rupt UNKLE, trippy rău și oricum voiam de mult să-i văd, trippy a fost și la Trentemøller , iar pe Șuie mă bucur oricând să-i revăd.

Cumva, deși am fost la multe concerte, nu asociez ediția de anul trecut cu muzica prea mult. Bănănăiam de colo-colo, de la o scenă la alta, mi se amestecau concertele în cap, cu sentimentul de festival mare, unde se întâmplă mai multe decât poți tu face și vedea.

Roata din 2017

2018 - anul în care m-am simțit o activare într-un powerpoint

Anul ăsta, deși îl iubesc la fel de mult, Electricul mi-a dat la început un sentiment ciudat. Poate și pentru că, pentru prima dată, am ajuns târziu, adică vineri, am prins doar perioada aia în care vine multă lume. A fost super multă lume, cifra aia de 210 000 adunați din toate zilele o simțeam pe pielea mea, când căutăm cu orele o pernă de stat. A apărut circul, a apărut cinemaul, au apărut muuuulte activități.

Ca un Grinch de festival, mă uitam la toate activările brandurilor (unele dintre ele care condiționau participarea de cumpărarea produselor, cum era reverse jumpingul, ceea ce nu e deloc ok. Incluziune sau comercial?). Sau prezența excesivă a promoterilor care mi-au dat sentimentul de Mall de distracții branduite și mă întrebam dacă nu cumva sunt și eu o activare într-un ppt, inventată de oamenii de la marketing.

Înțeleg că nimic nu se face pe alune, dar anul ăsta mi s-a părut în exces. Unde sunt branduri multe, sunt și influenceri. Așa că mai vedeai pe câte unul cum pozează cu mâna în păr la perete sau pe câte una cum merge glam și legănat cu cameramanul după ea. Înțeleg, branduri și vedete de Instagram, dar mai discret se poate oare?

Line-up-ul nu a fost însă la fel de glam, în special în materie de headlineri, mai ales după ce London Grammar au anulat. Dar nah, nu vii la Electric pentru muzică, ci pentru experiență.

Little Big pe melodia „My Dick is Big” au proiectat penisuri gigante pe ecran. Fotografie de autoare

Și că tot râdeam că ăsta e singurul an în care n-am prins ploaie (a fost în primele zile), au fost câțiva stropi la Dubioza Kolectiv, dar nici nu ai avut timp să-ți scoți pelerina că s-a oprit.

Prevenție și educație după șase ani de EC

Mi-a mai plăcut la Electricul de anul ăsta că, pe lângă distracție, sunt workshop-uri cu jurnaliști, accent pus pe reciclare, că se discută uneori despre probleme serioase, că sunt acțiuni de implicare civică. Campania lor de anul ăsta, cu toleranța zero la agresiune, e un mod de a spune că ok, te distrezi la festival, dar nu încălca limitele altora și nu tolera când alții ți le încalcă. Iar, dacă ești agresat, ia măsuri. Mai ales ca femeie, te confrunți cu multe lucruri, și e bine că Electricul le punctează și le integrează într-un mod natural în festival.

„Nu sunt unii mai liberi decât ceilalți în a se simți bine”, îmi spunea Renate Rozenberg, din organizare, când vorbeam despre partea de security.

Ca planuri pe zona asta, Renate îmi spune că au vorbit cu ONG-uri pentru acțiuni de conștientizare pe zona agresiunii sexuale și nu numai. Nu au fost cazuri raportate, dar e o problemă de prevenție și de educație. Am vorbit și despre partea sensibilă a harm reduction-ului (prevenție pe droguri) la festivaluri, dar e mai degrabă o zonă între tabu și penal.

„Simțim nevoia să ne informăm un pic mai mult și avem nevoie să învățăm cum se abordează această temă în mod corect. Nu suntem pregătiți să comunicăm pe asta, am discutat cu niște ONG-uri, inclusiv din Germania, urmează să ne așezăm la masă pentru a vedea cum, într-un context de distracție, să dai mesajul potrivit ca să-l și audă. Toată lumea zice «nu consuma droguri», e cel mai ușor, te speli pe mâini. Ca organizator, ești foarte limitat.”

Peste două sute de mii de oameni au fost anul ăsta la EC.

Când să mergi la EC

Du-te de miercuri-joi. Starea aia de spirit a Electricului se simte și-n energia mulțimilor compacte, dar și în atmosfera de peste zi, cu lene și zăcut la umbră, și-n concertele mai mici, și la castel, dar și-n pădure.

Electricul a crescut mult și a învățat mult în ultimii ani, au îmbunătățit lucrurile de la o ediție la alta (problema noroiului e fost cea mai evidentă). Probabil va crește și mai mult, deși mă întreb unde, în ciuda nostalgiei unora dintre noi pentru primele ediții, mai mici și familiare, cu aer de poveste. Vestea bună e că spiritul s-a păstrat și, cu un pic de atenție la detalii și excese, se va păstra în continuare.