Publicitate
istorie

Ce este comunismul până la urmă?

Din moment ce este prezent în media, ne-am documentat despre ce este el de fapt.

de Tom Whyman; translated by Irina Gache
31 Iulie 2018, 4:00am

Fotografie de Marco Gomes (CC BY 2.0) via Flickr

S-a întors comunismul, frate! E bine iar!

Acum vreo două săptămâni, Ash Sarkar – editor senior la Novara Media – a țipat: „Sunt comunistă, idiotule!” la Piers Morgan într-un moment de exasperare. Clipul cu reacția ei a devenit viral, a fost intervievată de Teen Vogue, și acum – pentru probabil prima oară de la căderea zidului Berlinului – presa este din nou interesată de ce înseamnă comunismul.

Oare chiar așa să fie? Pentru că, de fapt, am urmărit dezbaterea asta puțin și nu sunt convins că presa din Marea Britanie este pregătită emoțional să aibă o discuție serioasă despre meritele și defectele comunismului din secolul al 21 –lea. Aproape orice opinie despre asta urmărește același fir: se știe deja că Sarkar este bună la TV, și când ea vorbește despre comunism, îl face să pară foarte atrăgător. Dar asta este periculos. Pentru că de fapt comunismul este o ideologie criminală și greșită, care a fost responsabilă pentru unele dintre cele mai oribile atrocități ale secolului al 20 –lea: gulagurile, Revoluția Culturală, Holodomorul. Deci reînvierea comunismul ar fi o greșeală teribilă. Am făcut-o, am încercat-o, a dat rateu, mergi mai departe.

Pe de altă parte, există un punct de vedere perfect valid. Rusia lui Stalin și China lui Mao au fost adesea regimuri de o brutalitate de coșmar – nu sunt unul dintre cei de stânga care să minimalizeze fără milă acel fapt sau să-l compar cu reușitele lor. Oamenii chiar au suferit sub aceste regimuri și le-au fost distruse viețile.

Dar de asemenea – iartă-mi cinismul – nu sunt în totalitate convins că cei de dreapta care critică comunismul sunt pe bune motivați de grija oamenilor suferinzi.

Dacă erau, atunci sigur oricare din argumentele lor împotriva comunismului ar funcționa la fel de bine sau mai bine împotriva capitalismului? Capitalismul a fost responsabil pentru lucruri precum comerțul internațional de sclavi și Primul Război Mondial și a creat condițiile în care nazismul a putut să apară. Capitalismul a distrus culturi și civilizații întregi; a împrăștiat boli mortale, a profitat de pe urma muncii infantile. Astăzi, capitalismul îneacă refugiați în Mediterană, separă copii de părinții lor la granița dintre Mexic și America. Împiedică oamenii să acceseze servicii de bază cum ar fi cele de sănătate, pun plumb în apa de băut, vinde arme folosite în masacrele din școli. Poate cel mai urgent, capitalismul sufocă planeta, prin schimbarea climatului în moduri care ar putea duce la finalitatea vieții pe Pământ.

Dacă am încercat comunismul și a eșuat, atunci capitalismul este încă în proces, și dă rateuri și totul este îngrozitor, planeta moare.

Dar comunismul chiar a fost încercat? De acord, au fost regimuri care se autoproclamă ca fiind „comuniste”. Dar uite-te la definiția lui Sarkar: „O credință în puterea oamenilor de a-și organiza viețile ca indivizi.... fără să fie conduși de un stat”. Nu-i așa că-ți sună a Uniunea Sovietică?

Dacă citești The Communist Manifesto – pe care ar cam trebui – vei vedea că Marx și Engels de fapt definesc comunismul așa: „Teoria comuniștilor ar putea fi rezumată într-o singură sintagmă: Abolirea proprietății private.”

Cam ce înseamnă asta: Comuniștii nasoli vor să-ți ia lucrurile. Tricoul tău favorit cu „Sunt pe bune un comunist”? Ei bine, nu mai poți să-l porți, cu excepția zilelor de marți, pentru că acum este tricoul Partidului, și și-au făcut o listă pentru utilizarea lui, care este dominată de cadrele conducătoare.

Dar Marx și Engels, nefiind frații tăi mai tineri, nu au absolut niciun interes în a-ți lua tricoul. Tricoul tău este al tău – proprietatea ta personală, ceva asupra căruia ai dreptul privat de utilizare. Dar asta nu îl face de fapt „proprietate” după cum o percep Marx și Engels. „Proprietate privată” aici înseamnă proprietatea privată a „modalității de producție”: fabricile, terenul și materialele cu care ne producem lucrurile de care avem nevoie ca să supraviețuim. (De fapt, în capitalism, probabil că nu „deții” tehnic multe dintre posesiunile tale. Companiile precum Apple sau Amazon păstrează practic proprietatea asupra informațiilor digitale pe care ți le vând – tu doar o aprobi. Asta a dus la situații ironice cum a fost cazul când Kindle a șters copiile de 1984 din dispozitivele de citit ale oamenilor.)

Sub capitalism, mijloacele de producție sunt deținute de o clasă de oameni – clasa burgheză – care le folosește ca să facă profit. După cum identifică Marx în Capital, singura cale prin care burghezia poate face asta este să plătească o altă clasă – cea muncitorească – mai puțin decât valoarea reală a muncii pe care au făcut-o, și diferența din buzunare. Într-un exemplu foarte reductiv: lucrezi la un bar pe salariul minim pe economie. O bere costă 5 lire. Servești 25 de beri într-o oră. Șeful plătește pentru (în aparență mari) cheluielile generale, îți dă 7,83 lire și ia restul de 125 lire dați de bețivi în timp ce tu clachezi și-ți pierzi răbdarea.

În timp, după cum spune teoria, muncitorii vor realiza cel puțin două lucruri. Primul, că sistemul este aranjat împotriva lor; al doilea că sistemul se bazează în totalitate pe cooperarea lor. În concluzie, muncitorii decid că ar trebui să oprească coordonarea cu el și – prin intermediul unei revoluții – să formeze o societate cu un model comunist de organizare economică în locul lui.

Într-o asemenea societate, muncitorii – nu indivizii privați – ar deține colectiv mijloacele de producție. Mărfurile vor fi produse, alimentele vor fi făcute, etc, nu ca să iasă profit, ci mai degrabă să servească interesul general al societății.

Adesea asta ar trebui să necesite un fel de autoritate de planificare centrală condusă de bărbați severi cu mustăți provocatoare, în costume sintetice, dar Marx și Engels înșiși credeau că într-o societate comunistă complet împlinită, statul – care a fost inventat ca să impună drepturile asupra proprietății burgheze – pur și simplu s-ar „ofili”.

Bineînțeles, în practică, nimic din astea nu s-a întâmplat, cel puțin nu cum a prezis Marx că s-ar întâmpla: în zonele unde s-au instaurat regimurile comuniste, s-au transformat în state totalitare monstruoase (într-o explicație, asta este pentru că s-au întâmplat în țările care încă nu-și dezvoltaseră total economii capitaliste). Deci care ar putea fi relevanța comunismului astăzi?

În contextul actual, oamenii care se numesc comuniști în timp ce sunt în partidul Muncitoresc au tendința să susțină că există niște avantaje progresiste în democrația socială, cu posibilitatea a ceva mai radical sugerat – în viitor. Poate mișcarea Corbyn va avea o șansă mai bună să diminueze cele mai rele efecte ale capitalismului dacă are comuniști care să oprească moderații din a da complet faliment, și poate ne putem gândi la ceva mai radical decât asta.

Dar comunismul nu este doar „un pic ca democrația socială, ci mai de stângă”. La drept vorbind, comunismul susține că problemele noastre – ca indivizi, ca societate, ca specie – nu vor fi rezolvate decât printr-un model radical de diferit pentru felul în care funcționează proprietatea, munca și cum ar trebui să fie economia organizată. Și asta este adevărata relevanță a comunismului astăzi: câteodată pare să fie singura poziție ideologică dispusă să se gândească la problemele cu care ne confruntăm acum, cu seriozitatea pe care o cer. Cât despre cum ar trebui să o implementăm – asta rămâne de văzut. Dar urgența problemelor, cum ar fi schimbările climatice, sugerează că ar trebui să încercăm să găsim o cale mai curând decât mai târziu. Ne vedem în iad sau comunism.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.