Șase artiști din România mi-au spus care a fost cel mai mare eșec din viața lor

„Nu cred în ăia care spun să greșești. Eu îți zic să ai succes, să îți iasă tot ce trebuie, dar dacă se întâmplă să nu îți iasă, nu e nicio problemă”, îmi spune Dan Perjovschi, unul dintre cei mai mari artiști vizuali de la noi, prezent și el la Festivalului Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis.

În perioada 6-12 august a avut loc a 13-a ediție a acestui festival care se ține în Alexandria încă de pe vremea când Dragnea era președintele Consiliului Județean și Teleorman nu era chiar faimos pentru numele grele care ocupă azi fotoliile de miniștri.

Deși a pornit ca un proiect mic, la inițiativa câtorva tineri creativi, festivalul atrage acum sute de tineri pasionați de teatru, dar și nume mari din lumea artistică a României. Ca în fiecare an, Ideo Ideis are o temă. De data asta, a fost vorba despre eșec - „Tu cât ai dat cu fail”. Actori, jurnaliști și artiști au venit în Alexandria să vorbească despre eșecurile din viața lor, personale sau profesionale, ce-au învățat din asta și cum poți transforma un eșec într-o chestie pozitivă, fără „să te biciuiești pentru greșelile tale”, cum mi-a spus actorul Andi Vasluianu.

Pentru că am 16 ani și timp berechet să dau fail-uri, dar să și învăț de la alții, i-am întrebat pe șase artiști de la noi despre cel mai mare eșec pe care l-au trăit.

„Când eram puștan, făceam polo. Aveam o probă ca să fiu băgat în echipă, trebuia să înot cât mai repede. Am dat-o și am ieșit pe ultimul loc. Taică-meu era în public, a văzut toată treaba asta și mi-a zis că nu sunt făcut pentru asta. Din durerea eșecului, l-am mințit și i-am spus că am avut cârcel și de-asta n-am luat. A fost un moment în capul meu când m-am întrebat de ce nu recunosc că nu pot să fac asta, că mi-am pierdut suflul și atât.

Am învățat foarte mult din momentul ăsta, că e bine să știi că poți face unele lucruri și nu le poți face pe altele. Nu e bine să dai în tine în halul ăla în care să nu mai poți să faci nimic. Nu poți să faci tot. Eu nu pot să fac nici toate rolurile pe care le primesc. De multe ori am greșit cu rolurile, dar e frumos. Acum am ajuns să ador să greșesc, nu mă mai interesează, nu mă mai biciuiesc când greșesc.”

„Prin anul 2004, după ce am terminat facultatea de Jurnalism, am avut un moment în care mi-am dat seama că fotografia este ceea ce vreau să fac. Până atunci fusesem reporter. Prima oară când a venit taică-meu în București, i-am prezentat planul meu, cum făceam mereu când era vorba de vreo schimbare majoră. Ai mei mi-au fost prieteni dintotdeauna.

S-a lăsat o tăcere apăsătoare, s-a schimbat la față și-a început: «Fotograf? În viața ta n-ai avut așteptări mai scăzute de la viață. Ce dracu’ o să faci ca fotograf? E mai rău decât un lăutar. N-o să ai nici bani, nici faimă.» Recunosc că nu mă așteptam la așa încurajări. Tata e orgolios și îi pasă poate prea mult de gura târgului, dar niciodată până atunci nu mi-a zis ce să fac. Ce-i drept, nici atunci. Mi-a zis doar ce simte față de ce urma să fac. Față de ceea ce era, după standardele lui, un eșec complet din partea mea. Cu toate astea, a făcut ședință cu maică-mea și mi-au dat banii pentru primul meu aparat digital, cu care am încropit primul portofoliu. Am rămas cu mai multe din povestea asta. În primul rând, mi-am dat seama că tata, deși îi dinamitasem orice speranță să se mai laude cu mine în târg, a făcut un efort să mă ajute să o iau pe un drum, chiar dacă nu i se părea cea mai inspirată direcție. Ceea ce probabil că nu i-a fost foarte ușor. Apoi, a fost prima oară când am înțeles că o traumă, fie ea minoră, cum a fost reacția lui, poate fi întoarsă spre ceva pozitiv. Un an mai târziu, am aplicat la o bursă Fulbright, cu care am ajuns în America să studiez fotojurnalism, o experiență care, deși sună clișeic, mi-a schimbat viața.

În scrisoarea de intenție cu care am aplicat, am relatat scena de mai sus și terminam patetic cam așa: «Sper să iau bursa, să învăț fotografie în America și să fiu suficient de priceput încât, după ce mă întorc în România, să înțeleagă și tata diferența dintre un fotograf de nuntă și Cartier Bresson». N-am ajuns Cartier Bresson, ba am mai pozat și niște nunți la un moment dat, iar tata mă mai întreabă câteodată dacă filmez sau fotografiez, dar am ajuns să ne dăm unul altuia ceva credit. Uneori, la propriu.”

„Un mare fail e că eu și soția mea, Lia, nu avem copii. Până acum trei ani dormeam pe saltea pe jos, suntem amândoi artiști. Nu am reușit să avem ceva comun și nu o zic peiorativ. Am pus totul pe o altă carte și doar aia a ieșit. Nu pot să spun de un eșec major. Faptul că n-am ajuns la anumite muzee sau anumite expoziții sunt eșecuri, dar trecătoare.

Din eșecuri am învățat că orice lucru negativ poate fi făcut să fie pozitiv. Dacă primești toate culorile din lume nu știi cum să desenezi. Dacă îți dau doar două, trebuie să fii foarte inventiv. Am învățat să lucrez cu eșecul ăsta. A trebuit să fac expoziții la mine în casă. Nu am avut succes în afară, dar asta m-a ajutat mai mult pe termen lung. Nu cred în ăia care spun să ratezi, să greșești. Eu îți zic să ai succes, să îți iasă tot ce trebuie, dar dacă se întâmplă să nu îți iasă, nu e nicio problemă.”

„Cel mai mare eșec a fost când am fost forțată să îmi dau demisia de la Institutul Francez în care am lucrat ca PR trei ani jumate. S-au schimbat directorii și directorul nou mi-a spus că o să facă tot posibilul să mă dea afară. A reușit. A început o procedură în care la trei avertismente eram băgată într-o comisie care era condusă tot de el. Dacă pierdeam, eram dată afară, dacă nu, îmi păstram postul. Nu mai voiam să lucrez acolo.

E un eșec pentru că am investit foarte mult în jobul ăla. Mi l-am dorit foarte mult. Eram puștoaică și acolo am învățat să fac PR pentru toate evenimentele culturale. Aveam atașament pentru clădire, pentru oameni, pentru tot locul. Am simțit că mi-a fost luat ceva când am fost dată afară.

Din failul ăsta am învățat că viața nu depinde doar de un job. După ce am ieșit, am început să fac mai multe chestii, nu m-am mai dedicat doar unui singur lucru. Am învățat să nu mă mai opresc doar la un singur lucru. M-aș fi plictisit la un moment dat să fac doar PR. Am învățat și să-mi apăr mai bine drepturile când e cazul.”

„Nu cred că am trăit cel mai mare eșec. Cred că singurul eșec în viață este să nu te întâlnești cu tine, să nu te întâlnești cu ce îți place. E un eșec când ești în altă parte, nu acolo unde te așteaptă viața, acolo unde ești programat să fii. Eu nu am dat deloc de asta. Am dat de foarte multe obstacole, de întâmplări neplăcute, dar nu regret nimic pentru că am fost mereu unde trebuie și unde am simțit să fiu, eram conformă cu mine și cu ce mă pasionează.”

„N-am considerat niciodată că am avut eșecuri, pentru că eu nu cred că un eșec există. Există povești care nu se întâmplă așa cum vrei tu, dar din alea înveți foarte multe lucruri pe care poți să le folosești mai departe. Eșec înseamnă să nu fii tu cu tine când trebuie, să fiți două persoane în același loc. Nu consider că am vreun eșec vreodată.”