Cum îi schimbă moartea pe românii care dau ochii cu ea zi de zi

Peste două sute de mii de oameni mor anual în România și numărul crește, în timp ce natalitatea scade. Mulți se duc de bătrânețe, dar tot atâția mor din boli incurabile, din cauza sărăciei sau a lipsei de infrastructură din sistemul de sănătate.

Până la mijlocul primului an de liceu, mi-am dorit să devin medic legist. Eram fascinată de moarte încă din copilărie, când bunicul mă plimba pe la înmormântările din sat. El nu credea că sunt vrăjită de corpul inert și nici n-avea să afle vreodată că înainte de înmormântarea lui, când era în coșciug, pe masa din sufragerie, am propus familiei să mă lase să asist la procesul de îmbălsămare. A rămas că nu-s pregătită și că mai bine să mi-l amintesc așa cum era când trăia.

La un moment dat, am încetat să vorbesc despre moarte, dar am continuat să citesc articole medicale despre procesele prin care trece corpul, interviuri cu legiști, rapoarte ale vreunor crime dubioase și să am discuții cu familia despre ce-și dorește fiecare să se întâmple cu el după acest eveniment. Am ajuns să-mi fac o profesie din scris, doar pentru că am trecut razant pe lângă o repetență la chimie și am realizat că medicina mi-ar cere prea multe, ca să ajung medic legist.

Dar am continuat să fiu curioasă, nu doar de moarte, dar și de profesiile care o implică. Așa că am discutat cu un medic legist, un arheolog, un asistent în cadrul unui centru de îngrijiri paliative și un veteran de război, dacă interacțiunea cu moartea i-a modelat în vreun fel. Mi-am dat seama că, oricâte ritualuri îi atașăm, oricât știm că se apropie, acceptarea ei ca parte din viață e încă macabră. Probabil de aia groparii de prin cimitirele din București au preferat să nu vorbească cu mine despre meseria lor, în afară de unul care mi-a aruncat în timp ce fugea

Conform Global Cancer Observatory, în 2018, în România, au murit peste 50 de mii de persoane de cancer. Cu toate astea, 17 județe din țară nu au centre de îngrijire paliativă, doar vreo nouă la sută din bolnavi au acces la servicii de genul și sub doi la sută din medicii de familie au pregătire în așa ceva. Hospice Casa Speranței, singurul centru paliativ din București, este non-profit și unul din cele cinci la nivel național. Ana lucrează aici ca asistentă și mi-a povestit despre cum continuă viața după ce îți pierzi soțul în fața cancerului și te duci la muncă, unde îngrijești pacienți în stadii terminale.

VICE: De când lucrezi aici?
Ana*: Am deja trei ani de când lucrez aici și e greu, te mai atașezi de pacienți și de familii. M-am gândit de multe ori să plec, dar m-a ținut faptul că au mare nevoie să uite că sunt bolnavi, să treacă peste dureri și stările de rău, chiar dacă mai au doar câteva zile sau luni. Dacă le zâmbești, dacă le vorbești frumos, dacă dansezi sau cânți cu ei, deja se schimbă totul. Sunt oameni care merită mult. Aș vrea să existe o soluție ca să trăiască. Întâlnești tot felul de oameni pe care îi apreciezi și îți pare rău după ei, nu devine niciodată ușor.

Cum s-au împăcat munca din centru cu îngrijirea soțului?
În ăștia trei ani am trecut prin niște etape și m-a pregătit, știam ce mă așteaptă și cred că asta a fost calea mea. Mi-a fost mai ușor să am grijă de el, muncind aici. Dar era jumătatea mea și chiar dacă înțelegeam ce urmează, nu voiam să accept, îmi spuneam că o să se facă bine.

La un moment dat, îmi spunea să iau toate furtunurile de pe el, să-l duc pe munte și să-l las acolo. M-a dărâmat. Cel mai greu a fost pentru copil, mă gândeam cum să fac să treacă peste. Au trecut șase luni și ea încă mă întreabă când murim, să plecăm la tata și nu știu ce răspuns să-i dau.

Trecând prin asta, îmi e mai ușor să vorbesc cu aparținătorii. Mă înțeleg mai bine cu ei și de multe ori îmi mulțumesc, pentru că văd un om puternic care are grijă de oamenii dragi lor. Mai sunt și oameni care nu te acceptă, dar în timp tot se atașează.

Ce te-a marcat cel mai profund în cei trei ani?
După soțul meu nu mă mai marchează nimic. Dar m-a afectat o fată la 39 de ani, măritată, fără copii, care a murit, iar soțul a zis că nu poate s-o vadă. I-am zis că e alegerea lui, dar să știe că e fericită. Pot deja să-mi dau seama când moare cineva, dacă e fericit sau trist. Atunci m-a luat de mână și mi-a zis că intră, dar să merg cu el. Plângea și își aducea aminte cum dansau la nuntă.

Le este oamenilor frică de moarte?
Unii sunt conștienți de ce urmează și le este, alții nu. Am avut un domn de 94 de ani, fost militar, care a zis că acceptă orice, dar moartea nu. Unii cred că, dacă iau morfină mor și se sperie. Pentru asta există un psiholog care face terapie de grup cu ei. Noi, asistenții, mai degrabă povestim cu ei, ne zic ce făceau când erau tineri, ce regrete au.

În ultima noapte în care am dormit împreună, soțul meu mă ciupea și îmi spunea că el ar mai vrea să trăiască, dar nu în halul ăsta. Mă ruga să-i dau drumul. Noi suntem un pic egoiști și răi, n-ai vrea să-l lași nici așa, doar să-l știi acasă. Unii aparținători nu înțeleg, întreabă de ce nu beau apă, de ce nu mănâncă, ar vrea să punem cât mai multe perfuzii, dar corpul nu mai duce.

VICE: Osemintele sunt tratate diferit de alte descoperiri arheologie?
Alexandra: Da, pentru mine rămân indivizi chiar dacă sunt morți. Dar nu conștientizez asta mereu. Au fost două momente când mi s-a întâmplat. La Colectiv, când vedeam descrierile celor care sufereau din cauza arsurilor și povesteau cum s-au simțit în momentele alea, am avut un declic: poate că unii dintre cei pe care îi analizăm au trecut prin asta. După, am avut o perioadă în care n-am mai putut să citesc sau să mă ocup de oase.

Al doilea moment a fost când am săpat într-o groapă de mormânt dintr-un cimitir contemporan, la exhumarea unuia dintre cei șapte episcopi greco-catolici, pentru care Papa a dat decret de beatificare. Era îngropat la cimitirul Bellu catolic și am fost, ca expert antropolog, cu Episcopia Greco-catolică și cu arheologii de la Institutul de Arheologie. Ei au săpat până au ajuns la schelet și apoi am intrat eu cu un coleg. Pe de-o parte, corpul păstra urme de textile, avea ghetele în picioare, avea unghii și păr, ceea ce e automat altă experiență decât dacă interacționezi cu un schelet. Pe de altă parte, în jur erau cei din parohie, care evident că tratau mortul ca pe un episcop. Aprinseseră lumânări, erau implicați emoțional și te făceau să percepi altfel ce faci, pentru că era un individ cu o identitate, nu doar un schelet anonim.

Există un cadru legal care să reglementeze relația arheologului cu osemintele?
În spațiul anglo-saxon sau american, există codul de etică al profesiei și prescripții legate de ce faci cu morții, odată exhumați, dacă și în ce condiții ai voie să cercetezi, dacă îi reîngropi după o perioadă. La noi nu există un cadru care să impună astfel de reglementări, așa că rămâne la latitudinea fiecăruia cum se raportează. În general, osemintele umane sunt tratate ca orice altă categorie de material arheologic și nu există foarte multe discuții cu o atitudine mai reflexivă.

Și ce impact are asta în rezultatele cercetărilor?
Încă există un model înpământenit care tratează separat fiecare categorie de material, astfel că atunci când publici, analiza antropologică apare într-o parte, analiza de ceramică în altă parte și așa mai departe. Și arheologul interpretează și adună totul împreună. Oasele apar ca o anexă a analizei sau există cataloage cu ele. Eu cred că netratând osemintele ca pe indivizi și neaxând povestea pe ei, automat narațiunea este mai săracă. Dar asta e opinia mea.

În viața personală cum interacționezi cu moartea?
N-am fost niciodată la o înmormântare, nu-mi plac. Mai mult din cauza celor vii. Emoțiile și plânsul m-ar afecta mai mult decât moartea în sine. Mi-am văzut ambii bunici morți, am fost și am văzut cum îi țin în frigider și asta nu mă deranjează. Partea cosmetizată nu mă afectează, dar înmormântările nu sunt pentru mine. Cred că păstrez moartea într-un context, n-aș spune detașat, dar clinic. Mă fascinează și mă interesează ce fac oamenii vii cu morții și cum interacționează cu ei. Așa că moartea în sine mă afectează mai puțin.

La începutul anului 2018, Ministerul Apărării Naționale (MApN) declara public că 19 militari români, întorși din diverse misiuni, suferă de sindrom de stres posttraumatic. Mihai Fifor, Ministrul de la acea perioadă, și-a dat brusc seama că e nevoie de asistență și în octombrie a semnat un ordin care a permis psihologilor civili care colaborau înainte cu MApN, să treacă în funcții militare, ca să poată organiza mai bine testările psihologice.

Marius Apostol, Președintele Asociației Militarilor Veterani și Veteranilor cu Dizabilități și veteran rănit în 2011, în cadrul unei misiuni în Afghanistan, spune că, de fapt, sunt vreo trei mii de militari care suferă de strest posttraumatic. El încearcă în prezent, împreună cu colegii din Asociație, să înființeze primul centru de recupare fizică și psihică pentru veterani și familiile lor. După ce a stat trei luni în spital, mai mult în comă decât treaz, a pus bazele centrului fără niciun ajutor de la stat.

Teoretic, și MApN a deschis un Centru Național Militar de Psihologie și Sănătate Comportamentală, despre care se presupune că elaborează, reglementează și cercetează chestii, dar despre care nu înțelegi ce face, practic, pentru militari.

VICE: La ce vă gândeați înainte să plecați prima dată într-o misiune?
Marius Apostol: În 1996 eram copii. Nici eu, nici camarazii mei nu știam cu ce se mănâncă un teatru de război. Am primit ordin, am zis: „Mergem la luptă și vedem acolo ce va fi”. Într-adevăr, când pășești în teatrul de război, se schimbă mentalitatea.

Cât de puternic a fost impactul când ați văzut pe cineva murind?
Te marchează pe toată viața. Rămâne întotdeauna în subconștient, depinde de fiecare militar cât îl ține căsuța. Important e să stea beculețul pe verde. La mine, ca să fie pe verde, a funcționat psihicul meu. M-a ajutat că am avut o viață mai dură, de mic. Apoi și școala militară, bineînțeles.

Ce vă aduceți aminte din momentul în care ați fost rănit?
În momentul exploziei, am mers până la poarta lui Dumnezeu. Prima dată am intrat în comă, apoi m-au scos și m-au băgat în comă indusă și am suferit opt intervenții chirurgicale în trei săptămâni. După toate astea nu pot să-mi șterg din memorie: era o lumină albă, am ajuns la o poartă cu un gard imens și când am dat să intru, am revenit la viață.

În copilărie am fost învățat să am credință în Dumnezeu, bunica ne lua pe mine și pe fratele meu și mergeam cinci kilometri pe jos până la biserică, în fiecare duminică. Deși am crezut tot timpul, în 2011, după incident, am zis: „Da, există o poartă acolo sus”.

Ați impăcat în vreun fel credința în Dumnezeu cu actul de a ucide pe cineva?
Sunt ca două cuburi, să zicem, credința și cealaltă parte, pe care ați spus-o dumneavoastră. Ele nu se pupă niciodată. Pot să vă spun doar că știi că trebuie să îți faci treaba și să te aperi, pe tine și pe camarazi.

Cum vă raportați la moarte după toate experiențele de pe front?
Să știți un lucru de la mine: Dumnezeu ne-a lăsat pe toți cu frica de moarte. După ce treci pe lângă ea, nu mai ai același sentiment, dar frica tot există.

Ați mers la terapie?
Da, am fost la o doamnă psiholog care a fost și în teatrul de operații. Am avut și un duhovnic, care m-a ajutat pe partea religioasă să îmi revin. După trei luni de la explozie, când nu mi se dădea nicio șansă să mai merg în picioare, credința și psihologul m-au întărit psihic să lupt și să încerc să merg.

Asociația și eu am luptat vreo patru ani să se recunoască și în România sindromul posttraumatic, pentru că el există de foarte mult timp. Avem multe lucruri pe care niciun guvern nu vrea să și le asume: trimitem de 30 de ani oameni în teatrele de operații și nu avem acasă un centru de recuperare. Vorbim de militarii răniți, de văduve, de veteranii care n-au unde să meargă cu familiile lor să facă terapie.

VICE: De ce ați ales această profesie?
Alexandru*: Medicina legală îți oferă o anumită „putere”, în sensul în care apreciezi actul medical făcut de un coleg, stabilești o cauză de deces, ajuți la rezolvarea unui caz de omor, viol, agresiuni de diverse feluri etc.

Am ales medicina legală în anul VI. În semestrul II am urmat cursul de medicină legală și mi-a plăcut foarte mult, așa m-am decis că vreau să fac asta. Persoanele din jurul meu au fost sceptice, nu mulți suportă ideea de a lucra cu morții. Soția m-a susținut foarte mult și am ales chiar să schimbăm orașul, pentru a merge unde am posibilitatea să-mi aleg specialitatea dorită. În primele luni de muncă, ajungeam amândoi acasă (ea este medic rezident pe diabet) și ne povesteam unul altuia ce am facut, cred că era felul nostru de a ne descărca emoțiile. Ulterior, am mai rărit conversațiile despre muncă la cazurile mai interesante.

V-a schimbat meseria asta perspectiva asupra morții?
Mi-a schimbat felul de a fi la modul general. Privesc totul mai rece, mai de la distanță, fără să mă implic afectiv pentru persoanele decedate. Moartea persoanelor străine nu îmi provoacă sentimente intense, am început să mă gândesc la ea ca la un lucru firesc, care apare la un moment dat. Privesc lucrurile din punct de vedere medical, încerc să-mi explic mecanismul și probabil că asta îmi atrage atenția de la aspectele afective ale decesului.

V-ați simțit copleșit, în vreun moment, de ce ați văzut la muncă?
Cel mai greu este când avem de facut autopsii la copii, în special la cei foarte mici. În astfel de cazuri toată lumea tace și autopsia se face cât mai repede. E marcant pentru mulți doctori, cel puțin așa am văzut. Dar nu îmi aduc aminte un moment anume care să mă facă să mă fi copleșit, cred că toate contribuie într-un anume fel și se adună, creează un anumit caracter al medicului legist. M-am uitat destul de mult la legiștii în vârstă și au anumite trăsături de caracter. Majoritatea medicilor de alte specialități se implică emoțional în anumite cazuri, îi vezi după felul în care vorbesc, povestesc mult timp și multor persoane despre asta. Și noi întâlnim multe cazuri în care latura emoțională e foarte accentuată, însă nu poți să te implici afectiv la fiecare caz, ar fi traumatizant.

Ce relație aveți cu cei de pe masa de operație?
Exista un respect pe care îl acordam persoanelor decedate (autopsiate), în sensul în care încercăm să nu afectăm foarte mult estetica lor, cred că pentru familie este șocant să vadă cusături în zonele vizibile.

În centrele mari, cum este și cel în care lucrez acum, nu prea avem contact cu familia decedatului, există secretariatul care intermediază relația. Am lucrat timp de șase luni într-un centru mai mic și acolo aveam contact direct cu familiile, stăteam de vorbă cu ei, ne întrebau despre cauzele decesului, luam contact cu suferința lor. Era un pic mai greu. Pentru fiecare dintre aparținători, persoana decedată reprezenta un membru drag al familiei, un tată, o mamă, o soră, o fiică.

*Unele nume au fost schimbate