Ororile de care au parte oamenii care investighează avioanele prăbușite

Occupational Hazard este o serie de articole despre cum diversele ocupații pot afecta sănătatea mentală a celor care le practică.

Anumite detalii din diverse cazuri întâlnite la job sunt adânc gravate în memoria investigatorilor americani de accidente aeriene, Larry Vance și Anthony Brickhouse. Pot să recite date, locații și numere de zbor exacte fără vreun efort, ca și cum tocmai au terminat cu investigația respectivului caz.

Pentru Brickhouse, e vorba chiar de prima lui investigație, din iunie 1998. „Era una din prăbușirile acelea cu viteză mare, în care, din păcate, corpurile sunt pur și simplu pulverizate”, a spus el. „Așa că la locul accidentului nu mai exista nimic care să semene cu o persoană. Corpurile pur și simplu se sfărâmaseră în bucățele.”

Ambele victime erau piloți, soț și soție. Își amintește cum a găsit poșeta ei, portofelul lui și permisele amândurora de conducere – amintiri concrete ale persoanelor reale care și-au pierdut viețile în structura de metal din fața lui. S-a gândit la familiile victimelor și la prietenii lor și asta nu l-a lăsat să doarmă câteva zile.

Dar își amintește și cum a lucrat la cazul unui accident considerat al treilea cel mai letal din istoria Statelor Unite – un alt proiect primit devreme în carieră. Avionul TWA Flight 800 a explodat și s-a prăbușit în Oceanul Atlantic la scurt timp după decolare, în 1996, iar toți cei 230 de oameni aflați la bord au murit.

„Toată lumea știe cum arată modelul 747”, spune Brickhouse.

„Iar nava aia a fost pulverizată în milioane de bucățele. Însă tot mai era săpun lichid într-un recipient pe chiuvetă. Se vedea că a fost afectat de foc sau căldură, pentru că sticla era cam topită. Dar tot mai avea săpun înăuntru… Și nu puteam să nu mă gândesc că doar un recipient de săpun a scăpat întreg din accidentul în care toată lumea de la bord a murit. Suntem în 2019 și tot îmi amintesc asta.”

Accidentul care l-a marcat cel mai tare pe Vance este Swiss Air Flight 111 din 1998. Avionul s-a prăbușit în ocean chiar lângă coasta din Nova Scotia. „Iese în evidență din cauza dezastrului pe care l-a făcut. Toate cadavrele alea.” El a fost pus de la început în poziția de a discuta cu familiile victimelor, iar mulți dintre ei încă se agățau de speranța că rudele lor poate au supraviețuit. Toți cei 229 de pasageri și echipajul aeronavei au decedat.

Pentru cei care investighează accidentele aviatice, ăsta este mirosul unui nou caz.

Cum nu-ți dorești ca polițiștii să apară la tine la ușă la două dimineața, tot așa nu vrei să te trezești nici cu un investigator de accidente aeriene. Dacă ai de-a face cu unul, ori ai supraviețuit unui accident, ori cineva apropiat nu a făcut-o. Este jobul lor să intervieveze supraviețuitorii și să vorbească cu rudele îndoliate – rude care erau acolo așteptând pe cineva să vină și care acum află că nu vor mai vedea acea persoană niciodată.

„Trebuie să găsești o metodă prin care să nu te afecteze mental”, spune Vance, consultant pentru investigarea accidentelor aviatice și fost investigator în cadrul Comisiei pentru Siguranța Transportului din Canada. „Poate să fie traumatizant. Dai de multă dragoste, durere și o nevoie de răspunsuri rapide. Care, deseori, nu există.”

Vance a petrecut mai mult de 50 de ani lucrând în industria aeronautică, inclusiv ca pilot și instructor de zbor. În funcție de accident și de echipa de specialiști adusă pentru acel caz, el deseori preia cazul în întregime și pendulează între locul accidentului și analiza de date, de la ascultarea înregistrărilor din cutia neagră la redactarea raportului final. Aceste cercetări pot dura între câteva zile și câțiva ani.

Când investigatorii de accidente ajung la locație, o fac cel mai adesea imediat după echipele de intervenție de urgență. Dacă e nevoie, ajută și ei la mutarea cadavrelor și la recuperarea obiectelor personale ale victimelor.

„Uneori până când ajungem acolo toate rămășițele umane sunt deja înlăturate. Dar de multe ori nu sunt”, spune Vance, adăugând că asta e ceva la care nu toți pot să facă față. „Nici măcar nu e responsabilitatea ta să te ocupi de asta. Dar chestia e că uneori este, pragmatic vorbind, singura cale.”

Acest stadiu al investigației are și riscuri de sănătate pentru toți cei aflați acolo. Așa cum subliniază National Geographic, pericolele includ „obiecte periculoase, materiale toxice sau inflamabile, vapori, obiecte grele sau ascuțite, echipament sub presiune sau chiar boli” care se transmit prin sânge, inclusiv HIV sau hepatitele B și C.

Însă în foarte multe privințe, impactul major e cel emoțional. „Nu suntem roboți. Brutalitatea și moartea te supără, te afectează”, spune Brickhouse, investigator de accidente aviatice și director al Laboratorului Medico-Legal Aerospațial din cadrul Universității Aeronautice din Daytona Beach, Florida.

Ce poate să îi afecteze pe oameni în acest domeniu este impactul emoțional continuu, spune Vivian Lee, o psihiatră din Toronto specializată pe traumă, sindrom post-traumatic (PTSD) sau complicațiile psihologice legate de traumă care se pot dezvolta în rândurile veteranilor militari și ale celor care lucrează în echipaje de intervenție.

„Investigatorii ar putea să nu fie afectați de un incident îngrozitor, ieșit din comun”, a explicat Lee. „Ar putea fi cele relativ mai puțin dramatice care, în timp, le scad rezistența.”

Dar asistența și sprijinul pentru sănătatea mentală lipsesc deseori din industrie. Deși nu există studii comprehensive despre efectele psihologice ale muncii de investigator al accidentelor aviatice, dovezile și observațiile sugerează că ei – ca și cei din echipajele de intervenție de urgență – pot suferi din pricina efectelor emoționale negative, inclusiv gândurile obsesive și PTSD.

„Ce se poate întâmpla pe termen lung e acest sentiment de neputință”, spune Lee. „Când ai de-a face cu membri ai familiei care sunt disperați după răspunsuri, iar tu nu le poți oferi… asta poate fi dificil pentru mulți oameni.”

„O emoție comună în doliu este furia”, afirmă Brickhouse. „Iar ei privesc spre tine ca să înțeleagă ce s-a întâmplat cu persoanele pe care le iubesc.” În funcție de cât de mare e accidentul, furia aceea poate să vină la pachet cu un val de atenție din partea presei internaționale.

Vance a întâlnit de multe ori rude care încearcă să-l convingă pe cine ar trebui să dea vina pentru accident. Dar cel mai des, a spus el, întrebările care i se pun sunt și mai dificile decât ce anume a cauzat accidentul. „Cum au murit? Ce au simțit, ce au văzut?” Sau, și mai dificil, „Au suferit?”.

După un accident imens, își amintește că le-a povestit familiilor ce credea că s-a petrecut în ultimele momente, pe baza a ce descoperise. „Am spus: au știut cu siguranță că era ceva în neregulă. Avionul făcea niște manevre scăpate de sub control. Aproape de final s-a lăsat o beznă completă. Și au murit imediat.” Vance spune că asta liniștește toate gândurile negre, precum acela că poate oamenii au ars de vii, sau că și-au dat seama că se prăbușesc cu mult timp înainte de impact.

El crede că aceste conversații sunt ceea ce l-a ajutat să facă față presiunii mentale a jobului. „E de ajutor pentru [familii] și e de ajutor și pentru cineva ca mine.”

Însă uneori cuvintele lui sunt mai puțin consolatoare. E destul de greu când trebuie să spui familiei unui pilot că greșelile lui au cauzat accidentul, spune Vance. „Trebuie să explici că [persoana] care tocmai a murit a făcut aceste greșeli care au dus la propria moarte.” Și la moartea altora.

Vance a ascultat destule de-a lungul anilor – e un tip de dovadă crucială, care poate înclina decisiv balanța unui caz într-o direcție sau alta.

„Să auzi activitățile din cabină, ce se spunea, zgomotele din fundal, zgomotele impactului… Poți să auzi niște chestii foarte traumatizante acolo.” El a spus că activitatea asta devine și mai stresantă atunci când e conștient că ascultă ultimele minute din viața cuiva.

Unii oameni din industria lui ascultă o înregistrare din cutia neagră o singură dată și apoi decid să n-o mai facă niciodată, spune el. Dar recunoaște că sunt și mulți care nu sunt afectați în mod deosebit. Se include și pe sine în acest grup, deși nu e prea sigur de ce. „Clar, nu mă consider o persoană rece”, a spus.

În interviurile cu oamenii din industrie, apare și tot reapare cuvântul „compartimentare”. Investigatorii descriu o viziune-tunel, concentrată pe job, care începe de dinainte să ajungă la locul accidentului și care continuă pe tot parcursul investigației.

În descrierea lui Brickhouse, „ești foarte prins de încercarea de a-ți da seama ce s-a întâmplat. Ești pur și simplu super-concentrat pe ce trebuie să faci. Asta devine un fel de mantră… Suntem aproape condiționați să nu reacționăm cu adevărat la stresul mental al unei investigații.”

Altă temă recurentă constă în ideea că, deși cursurile pentru cei ce urmează să devină investigatori își propun să îi pregătească pentru cum va fi un accident aviatic în viața reală, în multe feluri ele eșuează. Brickhouse spune că nu se poate învăța cu adevărat la training cum să fii pregătit mental pentru așa ceva. „Putem să vorbim despre asta, putem să punem bazele pentru asta. Dar felul în care fiecare persoană va răspunde la asta va fi diferit.”

Singura cale prin care poți să știi cum să investighezi un accident aviatic este să mergi la o locație reală și să respiri aerul de acolo. „Putem să simulăm asta oricât, dar trebuie să te duci acolo. Trebuie să ai imaginea vizuală și să simți mirosul.”

„Acum câțiva ani, erai văzut ca slab dacă nu făceai față, știi? De genul: de ce ai intrat în industria asta dacă nu reziști la așa ceva”?

Lee completează. „Poate că sunt tulburați de ce văd, dar nu au nicio părere despre asta, pentru că face parte din jobul lor, și lucrează într-o cultură în care există o stigmatizare puternică dacă ești afectat de așa ceva. E acel gen de stoicism, de atitudine de tip „taci și îndură!”. Așa că oamenii nu vor să deschidă subiectul pentru că le-ar fi teamă să nu fie excluși din „familie”.

Dar, mai adaugă ea, acest sentiment de comunitate închegată poate fi și o puternică plasă de protecție, iar Brickhouse este de acord că a discuta deschis despre aceste experiențe poate fi de ajutor. „Un lucru care îi ajută pe investigatori este să se conecteze cu alții ca ei, pur și simplu să vorbească și să împărtășească diverse povești. E aproape ca un autotratament.”

În ultimii ani, după accidentele mari vin în scenă așa-numitele „echipe de traumă”, ca să îi identifice pe cei care ar putea fi susceptibili să sufere de PTSD. Dar pentru Brickhouse aceste efort este prea mic și vine cam târziu. „Eu sunt de părere că trebuie să fim proactivi și să încercăm să rezolvăm lucrurile înainte ca ele să devină o problemă majoră”, spune el. „O dată pe an, în Statele Unite, facem un training ca să ne reîmprospătăm cunoștințele despre patogenii transmisibili prin sânge. Durează o oră. De ce nu putem să facem și o sesiune de o oră pentru pregătire mentală?”

Dar încă există reticență. Vance spune că unii membri mai vechi ai echipelor cu care a lucrat nici nu vor să audă de sesiuni de informare pentru PTSD sau despre sănătate mentală. „Oamenii cred că dacă te bagi în așa ceva, te deschizi la niște lucruri dificile cu care nu te-ai mai confruntat.” El spune că unii investigatori sunt mai stresați de oamenii care îi întreabă de ce nu sunt afectați de ceea ce văd, decât sunt de presiunile propriu-zise ale muncii.

Conștientizarea faptului că e o muncă importantă poate face ca aspectele dificile ale jobului să fie mai ușoare. „Rezultatul final al muncii tale este că încerci să faci lumea un loc mai sigur, în așa fel ca asta să nu se mai întâmple altcuiva”, spune Vance.

„Apoi”, adaugă el, „speri că nimic din toate astea nu se va întoarce ca să te bântuie.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.