Abuzatori, penibili sau vulnerabili: personajele masculine în filmele de la Cannes 2019

Anul ăsta festivalul de film de la Cannes a fost oarecum lipsit de acel roller coaster din anii precedenți care diviza publicul și presa în reacții complet opuse. Majoritatea filmelor pe care le-am văzut au fost bune, așa încât un top cu cele mai bune ar fi mai mult sau mai puțin aleator.

O excepție însă, a existat o controversă care a venit spre final, cu proiecția filmului Mektoub, mon amour: Intermezzo, al francezului de origine tunisiană Abdelatif Kechiche. E un film de trei ore și jumătate ce se petrece în mare parte într-un club unde toată lumea dansează dezlănțuit, iar tensiunea vine din flirtul dintre două personaje de sex opus care culminează într-o scenă de cunilingus de 15-20 minute în toaleta clubului. Scena te duce imediat cu gândul la un film francez din 1958, Les Amants de Louis Malle cu Jeanne Moreau în rolul principal, unde acest act licențios a fost surprins pe ecran pentru prima oară, însă într-un mod atât de discret, încât dacă clipești ratezi scena! O scenă de altfel considerată obscenă în America unde a creat un adevărat scandal.

Pe subiectul de reprezentare în cinema, ceea ce m-a intrigat pe mine la ediția din anul ăsta a fost portretizarea personajelor masculine, modul cu mult mai nuanțat și chiar polarizant în care s-a surprins psihologia masculină. Să fie aceasta o consecință a mișcării #metoo care să fi avut ca efect eliberarea nu doar a conștiinței artistice feminine, ci și a celei masculine? Spun asta deoarece majoritatea filmelor despre care voi vorbi sunt în mare tot de bărbați produse.

Și uite cum sunt văzuți bărbații în selecția făcută de mine:

Această dramă psihologică taivaneză realizată de Midi Z (despre care vei mai auzi vorbindu-se, până și Tarantino e un fan) face aluzie la scandalul Harvey Weinstein care a declanșat mișcarea #metoo. În film e vorba de o actriță care aproape își pierde mințile în urma unui viol la o audiție de film. Cine e autorul acestui act infam? Firește, producătorul filmului care dă impresia că încearcă această mișcare cu toate actrițele care se prezentă în camera de hotel pentru audiție.

Deși nu avem prea multe detalii despre acest producător, efectul său asupra personajului creează o impresie puternică de dezgust. Scenariul a fost scris chiar de actrița care joacă rolul principal (Wu Kexi) și e bazat pe propriile experiențe.

The Climb e o comedie americană savuroasă cum rareori ajungi să vezi la Cannes. Scrisă, produsă și realizată de Michael Angelo Covino în colaborare cu Kyle Marvin (care interpretează și rolurile principale), filmul îți transmite fără prea multe ocolișuri ce își doresc de fapt bărbații în viață: iubire necondiționată! Sau cel puțin asta pare a fi baza prieteniei dintre cei doi. Nu contează de câte ori Michael îl dezamăgește profund pe Kyle, acesta din urmă nu poate renunța la prietenia dintre ei. Latura aproape duioasă vine din faptul că ambii sunt complet dependenți de consoartele lor (femeile apar aici puternice emoțional și independente), însă co-dependenți în prietenia lor. Kyle nu e nici măcar în stare să spună nu când nu dorește ceva (poate de asta îl și iartă pe Michael in mod repetat!).

Într-o scenă extrem de ilară, iubita lui Kyle îl dresează pe acesta într-o modalitate mai directa de a comunica cu mama sa, care pare a fi sursa incapacității lui Kyle de a se afirma pe sine împotriva dorințelor celorlalți. Kyle pare a nu avea limite, e ca un preș călcat în picioare de toți. Nu știu cât de plauzibilă e psihologia personajelor, însă având în vedere că filmul e o comedie, această caricaturizare simplistă funcționează. Scena finală în care Kyle se mută cu Michael e plină de ezitări și gesturi stângace de care numai un duo penibil ca cei doi ar putea fi capabil.

Filmul lui Xavier Dolan transmite o emoție reală, o calitate din ce în ce mai rară în cinemaul contemporan. Premisa vine într-o scenă în care doi prieteni buni din copilărie, Matthias, aparent heterosexual, și Maxime (jucat de Dolan), sunt rugați de o prietenă să joace o scenă simplă în filmul ei de absolvire. Aceștia acceptă și în ultimul moment descoperă că scena le cere să se sărute, o situație ce îi debusolează complet pe amândoi. Afli apoi că acesta nu a fost de fapt primul sărut între cei doi, ceea ce ridică imediat întrebarea: e asta o prietenie platonică sau altceva?

Filmul jonglează foarte dibace cu tensiunea dintre personaje. Maxime apare mereu extrem de vulnerabil pe când Matthias oscilează între agresivitate și îndoială. Filmul te ține într-o tensiune permanentă până la final.

Acesta e o dramă domestică cu elemente de science-fiction cu Jesse Eisenbeg și Imogen Poots în rolurile principale. Sunt un cuplu în căutarea locuinței ideale, pregătiți să facă pasul de a se muta împreună. Când un agent imobiliar ireal de ciudat le prezintă cea mai bună alegere, nu mai există drum de întoarcere. Literal și figurativ, ei se pierd într-un spațiu suburban care pare a fi ieșit dintr-un tablou de Chirico, un labirint fără soluție. Ceea ce te umple de spaimă, o spaimă surdă, mai ceva ca într-un film horror.

Ce m-a frapat în personajul masculin în acest film e ineficiența lui și faptul că abandonează lupta. Pentru mine filmul e o metaforă a disperării în doi, monotonia din cuplu.

Céline Sciamma, cunoscută publicului francez cu alte filme precum Girlhood, a adus anul acesta în competiție o dramă cu elemente LGBT care se derulează pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și e axată preponderent pe privirea feminină. Filmul e povestea unei femei pictor, Marianna, (jucată de Noémie Merlant) care e invitată la curtea unei contese pentru a face în secret portretul fiicei sale, Héloïse (jucată de Adèle Haenel). Aceasta urmează a se căsători cu un bărbat ales de familia ei și destinat inițial surorii ei mai mari, care, afli cu stupoare la un moment dat, s-a sinucis pentru a evita mariajul aranjat.

Héloïse la rândul său refuză să pozeze pentru portret, o ocazie perfectă de a crea un cinema al privirilor, pe când furișe și secrete, pe când curioase și pline de subînțelesuri. „A fi liberă înseamnă a fi singură?” o întreabă la un moment dat Héloïse pe Marianna. Se pare că da, în acest univers feminin în care bărbații sunt… inutili.