Política Externa

Populiștii vor să ia fața Europei la următoarele alegeri

Bula de la Bruxelles e pe punctul să se ciocnească cu partea din electoratul european care o urăște.
translated by Irina Gache
17 Aprilie 2019, 4:00am
Nigel Farage
Nigel Farage vorbește la marșul Brexit în Piața Parlamentului din Londra pe 29 martie 2019. (Steve Thornton/Alamy Stock Photo)

În timp ce ne apropiem cu pași repezi de alegerile Parlamentului European din mai, persistă un sentiment apăsător în sediul Berlaymont din Bruxelles. Poți simți în aer mireasma regretului și gustul înțepător a ce va urma.

Alegerile europene, cu formulele lor de reprezentare proporțională, cu șansele scăzute să dea jos elita de la conducere și cu rezultatele jalnice la vot, sunt ca o petrecere de revelare a populiștilor din Europa. Doar întreabă-l pe Nigel Farage - în 2014, UKIP a câștigat alegerile UE în Anglia. Au trimis 24 de membri ai parlamentului britanic la Bruxelles din totalul de 76 (mulți dintre ei s-au evaporat de atunci din cauza scandalurilor de corupție, bătăilor sau despărțirilor). Prin comparație, conservatorii au câștigat numai 19 procente și tot ce s-a întâmplat de atunci a eliminat șocul prin care au trecut când au ajuns pe locul trei.

Ce urmează pentru UE a început să prindă formă la Milano săptămâna trecută. Acolo, într-un hotel de lux din centrul orașului, Barbarii își plănuiau atacul asupra porților. Matteo Salvini, liderul partidului populist Lega din Italia, s-a întâlnit cu reprezentanții Alternativei anti-musulmane fur Deutschland din Germania, Partidul Populist Danez, True Finns și naționaliștii de școală veche Flemish Vlaamse Belang. Scopul lor: să construiască o grupare eurosceptică în interiorul Parlamentului European, cea mai mare dintre ele.

Este un proiect îndrăzneț al cărui scop nu este decât o inversare a direcției istorice de la 1960 încoa - după spusele populistului Viktor Orban din Ungaria: „Comisia Europeană pleacă, noi venim”.

O pregătesc de ceva timp - a durat atât de mult încât ocazional părea că singurul lor scop era să ofere material pentru articolele greoaie din The Economist. Dar primăvara asta în sfârșit le-a ieșit. Populiștii par chitiți să pună stăpânire pe o treime din Parlamentul UE, iar asta va avea implicații majore pentru viitorul Europei.

În inima unei Europe care nu-și mai dorește să fie organizată, Metteo Salvini are tot dreptul să se proclame noul rege al populiștilor. Acum un an, când Italia era guvernată de o coaliție formată din două partide populiste, Lega a lui Salvini era partenerul junior al coaliției - aproape jumătate din mărimea 5-Star Movement.

Votanților le-a plăcut ce au auzit de la grăsunul Salvini, care condamnă imigrarea, dar cu toate astea denotă sensibilitate pe Instagram. 5-Star au primit aproape jumătate din voturile Lega, lucru care înseamnă că, la următoarele alegeri, naționaliștii „de bun simț” ai lui Salvini vor lua 28 de locuri, iar demagogia mai anarhică a 5-Star s-ar putea să ia alte 21 de locuri. Per total, dintre cele 74 de locuri alocate, Italia va trimite la UE 49 de populiști. În urmă cu cinci ani, social democrații au câștigat 31 de locuri. Acum au fost dați uitării în neantul electoral.

Întâlnirea de săptămâna asta este doar începutul. Luna viitoare, Salvini se va întâlni cu Marine Le Pen din Franța, cu Partidul Freedom al Austriei, Partidul Danez pentru Libertate al lui Geert Wilders, Fidesz din Ungaria și cu Partidul Lege și Justiție din Polonia. Speră să-i aducă pe neo-reacționarii din 15-20 de țări sub noua lui „Alianță Europeană A Oamenilor și Națiunilor”. Acum Europa se îndreaptă către marele final cu forțele euroscepticismului. Bula din Bruxelles: e timpul să cunoști treimea din electoratul european care te urăște.

Parlamentul UE are o structură noduroasă. Cum aduci împreună partide din 27 de țări diferite, toate cu propriile branduri și nuanțele locale? Răspunsul este, se pare, gruparea partidelor - practic faci coaliții din coaliții. Deci Partidul Laburist din Anglia stă lângă alte partide laburiste într-un grup al Parlamentului European numit „Alianța progresistă a socialiștilor și democraților”, în timp ce conservatorii sunt în „Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni”, democrații liberali la liberali și tot așa. Dar fiindcă sunt aproape opt grupări diferite, nu este niciodată un câștigător clar. Deci tendința este cea a coalițiilor între grupări.

Acest sistem a însemnat că în ultimii 25 de ani, conducătorii Europei au fost o „Mare Coaliție” de partide centru-stânga și centru-dreapta - gauliștii din Franța, social democrații din Germania care lucrau împreună să facă lucruri mainstream într-un mod mainstream. În principal asta a însemnat o politică economică neoliberală, corporatistă, în stil german, cuplată cu o politică socială progresistă.

Pentru dovezi despre cât de bine funcționează vechiul stil, uită-te la Franța, unde partidul de dreapta anti-migrare al lui Marine Le Pen conduce voturile, cu 22 de procente la poll-ul din ianuarie. Între timp, partidul care a dat Franței ultimul președinte - socialiștii lui Francois Hollande - abia dacă ia șase procente.

Bineînțeles, Roma nu a căzut într-o singură zi. Cu numai o treime din membrii parlamentului european, populiștii nu vor avea destulă putere ca să guverneze, dar vor avea îndeajuns ca să înlăture modificările care nu le convin. Mai multă armonizare fiscală, o politică coordonată a migrației externe, o armată europeană: aceste idei mor aici. Pentru următorii cinci ani, UE va fi închisă din interior și se va axa mai mult pe bătălia pentru propriul suflet decât orice alte scheme noi grandioase dacă - dacă - populiștii pot lucra împreună, cum își dorește Salvini.

Dacă vor reuși, asta rămâne de văzut. Populiștii nu sunt doar de dreapta, până la urmă.

Cu șapte procente în poll-urile din Franța, puțin deasupra socialiștilor, este La France Insoumise al lui Jean-Luc Melenchon. În Grecia, Syriza este încă la guvernare, în timp ce mișcarea post-Occupy Podemos continuă să câștige în Spania (deși au fost de curând provocați de populismul de dreapta al Vox). Aceste partide vor construi un sfert din partea populistă. Chiar și dorința comună pentru suveranitate este o legătură destul de slabă când este pusă în contextul populiștilor de stânga care fac lobby alături de, să zicem, Partidul Austriac al Libertății, fondat de un nazist.

Au o suspiciune comună față de elite, fie că sunt din Bruxelles sau din consilii. Dar se implică destul de diferit. Populismul s-ar putea să fie un fenomen internațional care vine la pachet și cu naționalismul. Mafia lui Melechon are o părere veche de stânga despre UE, o cârpeală a claselor capitaliste - un „club al șefilor”. Grecii încă se mai îneacă în amintirile trădărilor de pe vremea crizei economice din 2013, iar cu toate astea nu pot percepe un viitor pentru ei dincolo de Euro. Podemos vrea să revoce Tratatul de la Lisabona, dar să rămână pe poziții.

Dacă te uiți mai atent, vei descoperi la fel de multe erori și pe partea dreaptă. Partidul Lege și Justiție din Polonia, de exemplu, este anti-ruși, în timp ce AfD flirtează din greu cu Putin și vor să mute politica externă germană spre est… niciodată un aspect bun pentru Polonia.

Chiar dacă Alianța Europeană a Oamenilor și Națiunilor a lui Salvini nu câștigă, știi că asta nu este bătălia finală. În 2019 avem doar Faza Unu - stai să vezi ce o să fie în 2024.

Dar s-ar putea cel puțin să ne apropiem de un apogeu timpuriu - mai exact, punctul în care fructele populismului încep să devină inamicul populismului. Craterul înăbușit al Brexitului a făcut pe mulți îndrăzneți să fie mult mai timizi. Partidul de stânga din Suedia cere un referendum Swexit. Le Pen și Salvini și-au calmat nevoia pentru referendumuri. Cel puțin până Marea Britanie se liniștește ca să se poată calcula adevăratul profit și pierderile, pledând că o ieșire a devenit, ei bine… populism nepopular.

Vechii din Bruxelles s-ar putea înfiora în fața viitorului tsunami, dar s-ar putea să și încerce să găsească oportunități în criză. Cu toate astea credincioșii abia dacă au observat pierderile și încă insistă că soluția pentru o uniune din ce în ce mai demodată este mai multă Uniune.

Centralizarea tehnocrată este un mod tipic anilor 50 de organizare a internaționalismului. Poate 2019 este ultima șansă pentru UE să iasă din zona de confort mittel-Europe și să descopere mai multe moduri mai puțin birocratice pentru conducerea unui continent.

Dacă nu o vezi așa încă, Anglia ar putea să schimbe balanța. Cu prelungirea procesului de ieșire, pare că-i vom trimite pe Farage și pe gașca veselă de celebrități minore înapoi la Bruxelles, înarmați cu un mandat ca să distrugă chestii. Dacă șase luni de așa ceva nu trezește UE, ce altceva ar putea?

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.

Publicitate