Am mers cu bicicleta pe cel mai periculos drum din lume
Foto: Miguel Ángel Vicente de Vera | VICE Columbia
Călătorii

Am mers cu bicicleta pe cel mai periculos drum din lume

Vechea autostradă care leagă orașul La Paz de pădurile tropicale yungas din Bolivia e unul dintre cele mai periculoase drumuri din lume. Pentru cicliștii îndrăzneți, e o destinație turistică.

Drumul care leagă La Paz de Los Yungas, pădurea tropicală din Bolivia, adăpostește una dintre cele mai periculoase artere cunoscute de om: el Camino de la Muerte sau „Drumul morții”. Cu stânci neprotejate înalte de peste 800 de metri, drumuri înguste, neasfaltate și o pantă mai lungă de trei kilometri, a luat mai multe vieți: până la construcția unui nou drum în 2006, mureau acolo 200 de oameni pe an, în medie.

Publicitate

Eu sunt Miguel Ángel Vicente de Vera, jurnalist de călătorii și aventurier, din Spania. Simplul gând la a mă da cu bicicleta pe cel mai periculos drum din lume m-a făcut să-mi curgă adrenalina prin vene și în ultima mea călătorie singur prin America de Sud, știam că era o oprire obligatorie în drumul meu prin Bolivia. Ce urmează e un jurnal de bord pe ore al drumului meu în jos pe camino – o cursă împotriva morții, marcată de roți înțepate, localnici nemulțumiți și steiuri amețitoare.

***

8:00 AM
Mă ia un camion de la hotel. În el sunt alți patru oameni care sunt încă adormiți; ne salutăm unii pe alții discret. Mergem la un mic service, unde ne dau biciclete, testăm echipamentul și ne facem provizii. Grupul meu constă din subsemnatul, doi argentinieni pe nume Fernando și Rafael, o canadiancă pe nume Shirley și un cuplu brazilian. Drumul de la capitala Boliviei, La Paz, până la La Cumbre – punctul nostru de plecare, la 4 650 de metri deasupra nivelului mării – o să ne ia o oră și jumătate.

9:30 AM
Ne întâmpină un peisaj rece și colțuros, dominat de culori sumbre, glaciale. Ne îmbrăcăm corespunzător și verificăm echipamentul, în timp ce râdem, glumim și încercăm să ascundem cât de stresați suntem de tema provocării care ne așteaptă. Ne însoțesc trei ghizi de la agenția de turism El Solario: René Huanca și Mario Tapia pe biciclete și o a treia persoană într-un vehicul de asistență. Ne fac o orientare preliminară despre siguranță, regulile de circulație în Bolivia și ne amintesc că nu e o cursă. Dar prezența bicicliștilor din toată lumea și o țintă clară pe care trebuie să o atingem fac complet inevitabil instinctul competitiv.

Publicitate

Toți purtăm mai multe straturi de haine pe care-o să le dăm jos pe măsură ce progresează coborârea de 3,5 kilometri. Fix înainte să plecăm, cei doi ghizi își fac semnul crucii. Fix în acea clipă, chiar la începutul coborârii, îți dai seama că treaba e serioasă. Prima etapă a călătoriei e pe un drum modern, pavat și aglomerat și durează un pic peste o oră. Pe măsură ce ajungem la primele curbe, își fac apariția crucile care marchează locul funest unde au murit doi oameni. Imaginea va reveni de mai multe ori pe tot parcursul călătoriei, transformând itinerariul într-un cimitir neașteptat.

Imediat se formează două grupuri; în frunte sunt Fernando și Rafael, urmați de subsemnatul; la câțiva metri în spate se află Shirley și cuplul de brazilieni. Mergem destul de repede, chiar depășim un alt grup care a pornit cu 30 de minute mai devreme decât noi. Zbor în jos pe drum, la o viteză mai mare decât nivelul meu preferat de control, dar nu vreau să fiu lăsat în urmă.

10:30 AM
După această primă etapă a drumului, ajungem în așezarea rurală Unduavi și ne oprim pentru o mică gustare. Peisajul muntos al Anzilor se transformă în unul tropical, cu vegetație abundentă. Un poster care amintește de Vestul Sălbatic, anunță începutul Camino de la Muerte, „Drumul morții”. Un peisaj straniu de liniștit se deschide în fața noastră: o succesiune de prăpastii întinse, bordate de vegetație de junglă și o șosea bună, în tonuri de ocru, care cotește și se sucește până dispare la orizont.

Publicitate

Foto: Miguel Ángel Vicente de Vera

Ne punem înapoi căștile și mănușile. Suntem la o altitudine de 3 600 de metri. Drumul ăsta, lung de aproape 64 de kilometri, nu seamănă deloc cu cel dinaintea lui: nu e pavat, n-are niicio balustradă să ne apere de abisul de dedesubt (care are o adâncime de până la 800 de metri), e foarte îngust (unele bucăți au doar vreo patru metri lățime), e plin de pietriș și are multe segmente inundate cu apă de la pâraiele din zonă. Iarna, plouă și ninge adeseori pe-aici. Peste toate astea, singurul mod de a călători e pe stânga, ca la englezi. Asta le permite mașinilor care trec pe drumul cu două benzi să aibă vizibilitatea mai mare la vârfuri.

Nu mai râde și nu mai glumește nimeni din grupul nostru. În clipa asta, mă întreb dacă chiar e o idee bună să mergi pe bicicletă pe unul dintre drumurile cu cele mai mari numere de morți din lume. Subconștientul îmi joacă feste și murmur o rugăciune pe care, din cauza ateismului meu, o retractez imediat.

Înainte să plecăm, ghizii noștri ne dau noi instrucțiuni. „Asta e regula de aur: bicicleta o să se ducă unde ți se duc și ochii, așa că, vă rugăm, nu vă uitați la peisaj. Știu că e greu, dar e foarte important să vă uitați doar la drum și să vă concentrați. Nu e de joacă.” În timp ce ne explică asta, mă gândesc la mitul lui Orfeu, care avea o singură condiție ca să scape din iad: să nu se întoarcă niciodată înapoi. Evident că a făcut-o.

René ne spune că majoritatea celor care vin pe drumul ăsta sunt străini, bolivienilor nu le place locul ăsta. Prea multe morți și prea multe lacrimi vărsate aici.

Publicitate

Drumul ăsta pare să fi fost blestemat de Cain de la bun început. A fost construit de prizonieri din Paraguay, în timpul Războiului Chaco – un conflict care s-a desfășurat între Bolivia și Paraguay, pentru control asupra regiunii boreale Chaco în anii 30. De-atunci, n-a fost an în care să nu moară oameni. Cel mai tragic incident a avut loc pe 24 iulie 1983, în care un autobuz a plonjat într-un canion și a ucis mai mult de 100 de pasageri, în cel mai urât accident de circulație din istoria Boliviei. Cifrele oficiale se învârteau pe la 200 de morți pe an, până în 2006, când a fost inaugurată noua autostradă. Nimeni nu știe exact câți oameni au murit aici, dar totalul estimat e de câteva mii. Trista realitate a determinat Banca Inter-Americană de Dezvoltare să-l declare cel mai periculos drum din lume în 1995.

11:00 AM
Ne îmbrățișăm și facem poza obligatorie de grup. Adevărata aventură acum începe. Simți vertij la fiecare pedalare. Mi-am petrecut toată viața pe bicicletă, dar de data asta mi-e greu să îmblânzesc bicicleta. Sunt multe pietre pe drum, care fac bicicleta să tremure încontinuu, chiar dacă are suspensii pe față și frâne pe disc de ultimă generație. Trebuie să aplic destul de multă presiune pe coarne ca să țin drumul. După câteva minute, apare prima cascadă; nu foarte mare, dar insurmontabilă. Ghizii ne spun să avem grijă, pentru că drumul e foarte alunecos. Unii oameni se dau jos de pe biciclete și o iau pe jos, alții aleg s-o traverseze în șa.

Publicitate

Ajungem la un punct panoramic care e perfect pentru făcut poze. Priveliștile sunt spectaculoase: totul e înconjurat de un peisaj impunător de junglă, cu cascade și vegetație bogată. Mă așez pe margine și îmi las picioarele să atârne peste un abis de mii de metri. Inspir adânc. Ne odihnim și apoi ne întoarcem la drum. După o nouă curbă, găsim o plăcuță pe care scrie A los Mártires de la Democracia sau „Pentru martirii democrației”. Inscripția amintește de o istorie crâncenă: în 1944, fix în locul acesta, membrii dictaturii militare din Bolivia au aruncat cinci politicieni din opoziție în hăul de mai jos.

René ne anunță că am ajuns la „Curba morții”, o întoarcere de 180 de grade, nepotrivită pentru cardiaci. „Unul dintre cele mai recente decesuri care a avut loc aici, a fost un italian care a luat curbă în foarte mare viteză și a alunecat, dar asta a fost acum câțiva ani.” În 2011, un pic mai jos pe drum, o turistă niponă a căzut de pe una dintre stânci, în timp ce încerca să-și filmeze prietenul cu telefonul mobil. „A murit pe loc”, ne spune René, cu vântul aprig bătându-l vizibil peste chip.

În drumul nostru în jos, apar trei camioane ale țăranilor din zonă. Instinctiv, mă refugiez pe interiorul curbei, unde sunt mai la adăpost, dar un claxon îmi atrage atenția că ar trebui să merg pe stânga. Șoferul pare resemnat – e clar că trece prin asta în fiecare zi.

12:00 PM
Trei bolivieni, doi bărbați și o femeie, apar pe drum și îl închid cu o sfoară groasă. Nu par prietenoși. Fusesem deja anunțat că în Bolivia se întâmplă des să fie blocate drumurile de câtre comunități, în semn de protest. Ce vor, de fapt, e să le plătim 50 de bolivanos (aproximativ 7 dolari) de persoană, drept taxă pentru că trecem peste pământurile lor. Ghizii ne explică și că vor să profite de această destinație turistică; îi plătim imediat. Cineva din grupul nostru face o glumă ciudată despre metoda lor cu sfoara, dar surpriza vine peste vreo 200 de metri, când trei alți „grăniceri” răsar cu o sfoară și țepi pentru roți, în caz că vreunul mai arogant dintre noi se gândește să nu plătească.

Publicitate

1:00 PM:
Oprim din nou, de data asta ca să bem apă și să ne regrupăm. Suntem toți însetați și epuizați, dar mai avem o bucată de drum. Apare of bătrână care ne oferă portocale, apă și frunze de coca. Degust un pic, ca să mă bucur de aroma sa caracteristică, amară. Ghidul cumpără o pungă mare pentru taică-su și ne spune că în zona asta se produce cea mai bună din țară.

2:00 PM
Ne trezim pe ultima bucată de drum. Apare un nou peisaj, mai puțin de junglă, cu zone verzi și pante mai puțin pronunțate. Temperatura crește vizibil; acum mergem toți în tricouri. În momentul ăla, Fernando se apleacă peste bicicletă și lasă pe toată lumea în urmă, inclusiv pe ghizii noștri. Încerc să-l prind din urmă, dar nu pot – merge prea repede. Adio, aur olimpic.

Coborârea continuă și fac tot ce pot să ajung la final. Brusc, aud un sunet foarte puternic, ca un foc de armă. Mă uit în jos și văd că mi s-a înțepat un cauciuc. Căcat. Mă opresc și aștept mașina de asistență. Mă depășește Rafael, apoi Shirley canadianca și, în cele din urmă, cuplul brazilian, care merg la viteză de vizitat zone rurale. Ca să nu pierd timp, șoferul îmi dă o bicicletă de rezervă.

Mă sui pe asta nouă, dar nu prea merge bine. Încep să pedalez din greu, transpir, mă dor picioarele, dar nu mă pot gândi decât la a recupera handicapul. Mai e o oră de mers până la final, îmi spune șoferul, și nu pot să termin ultimul.

Accelerez din nou și nu-mi ia mult să depășesc cuplul de brazilieni, apoi pe Shirley, care acum pare mai sigură pe ea și pedalează mai în forță. Căldura, epuizarea și, mai presus de toate, durerea de mâini, de la ținut coarnele drepte, toate mă fac să vreau să se termine aventura asta mai repede.

Publicitate

În fața mea sunt cei doi argentinieni și cred că va fi greu să-i prind din urmă. Dar soarta e capricioasă și, când ajungem pe ultima bucată a drumului, îl văd pe Rafael că stă lângă bicicleta lui. Și lui i s-a înțepat un cauciuc. Nu mă dau jos de pe bicicletă să-l ajut, pentru că spiritul meu cavaleresc în competiția asta are niște limite.

2:30 PM
După cinci ore de pedalat la vale, pline de adrenalină, se termină cărarea pietruită și ajungem pe un drum foarte aproape de orașul Yolosa, la 1 180 de metri. E finalul aventurii. Ies pe locul doi după Fernando. În scurt timp sosește și compatriotul lui și, la urmă, Shirley și cuplul brazilian. Ne îmbrățișăm și ne felicităm, ușurați că am ajuns întregi și în siguranță.

3:00 PM
Petrecerea de sosire are loc la un hotel cu piscină și se servește prânzul. Curățăm, la propriu, bufetul gratis: nu lăsăm nicio firimitură de mâncare în urmă. Apoi sărim în piscină și ciocnim beri pentru că am scăpat din nou din ghearele morții.

Articolul original a apărut pe VICE CO.