Cum îi afectează pe copii moartea unui părinte

Lui Nicki Fuchs i-a venit primul ciclu la înmormântarea mamei ei, când avea 11 ani. Cu câteva zile înainte, de Sfântul Valentin, familia o găsise moartă pe Rachel, mama ei în vârstă de 34 de ani, fără nicio explicație. La momentul respectiv, Rachel lucra la o clinică veterinară și locuia cu Nicki și tatăl ei vitreg în California. Apoi, brusc, au îngropat-o și Fuchs a sângerat.

„A trebuit să devin femeie în ziua aia. A fost o chestie destul de dureroasă mult timp, faptul că mi-a venit atunci ciclul”, spune Fuchs. „Din februarie până în iunie am mințit că-mi vine ciclul în fiecare lună, pentru că eram în etapa de negare a vieții mele cu totul. M-am închis în mine pur și simplu.”

După moartea mamei ei, tatăl biologic al lui Nicki a obținut custodia completă asupra fetei, care a trebuit să se mute din California, unde avea un grup strâns de prieteni care o susțineau și care îi fuseseră alături la moartea mamei ei, în Maryland, cu tatăl ei. Acolo zice că a trebuit să învețe cum să trăiască o viață nouă. A simțit că tatăl ei și soția lui voiau ca ea să uite ce se întâmplase.

Timp de doi ani, n-a crezut că mama ei a murit. A crezut că poate mama ei se joacă sau o testează. „Pentru că eram atât de mică, n-am avut cum s-o jelesc. A trebuit să-mi văd de viață înainte, să trec prin școală și să mă prefac că e totul ok”, spune Fuchs. „Nu pot să-ți spun de câte ori m-au întrebat tata și părinții vitregi, Cum de nu ți-a trecut?”

Deși jalea e o experiență umană normală, la care majorirarea oamenilor se adaptează în timp, pierderea unui părinte în copilăria mică e un factor semnificativ de stres, care necesită sprijin în plus, spune Dan Wolfson, psiholog clinician, specializat în pierdere. Wolfson vorbește în urma unor ani de zile de experiență personală și profesională. Mama lui a murit de cancer la sân când avea 18 ani, iar el e directorul clinic al Taberelor experiențiale pentru copii îndoliați și cercetător la Centrul Universității Columbia pentru cazuri complicate de doliu.

„Când trecem prin pierderea unui părinte, suntem zguduiți din temelii – senzația de siguranță, atașamentul sigur, părintele care ne asigură tot ce-ar trebui să ne asigure părinții. Toate astea se duc naibii când ne pierdem un părinte”, spune Wolfson.

Se estimează că 1,5 milioane de copii americani își pierd unul sau ambii părinți până la vârsta de 15 ani – adică circa 5% din populație. La copiii mai mici, jalea se manifestă adeseori prin anxietate. Pentru că acești copii se bazează pe părinți pentru asigurarea nevoilor de bază, copiii care își pierd un părinte pot să se-ntrebe cine o să-i ia de la școală sau să gătească de seară. Uneori își fac griji și despre moartea părintelui care a supraviețuit.

Moartea unui părinte duce adeseori și la alte pierderi, cum ar fi obligația de a te muta, a schimba școala sau a locui cu un alt părinte, așa cum i s-a întâmplat lui Fuchs. Pentru că e posibil ca situația economică a familiei să se fi schimbat, în cazul în care părintele decedat era angajat, se poate ca adolescenții să se vadă nevoiți să se angajeze, ca să susțină familia sau să își îngrijească frații mai mici. Dacă părinții erau împreună la momentul morții sau menținuseră o legătură apropiată după încheierea relației, e posibil și ca părintele supraviețuitor să fie profund îndoliat, ceea ce i-ar afecta capacitatea de a-și susține copilul.

Wolfson spune că doliul la copiii poate să-nceapă să semene mai mult cu depresia sau stima de sine scăzută. Experiența morții unui părinte la o vârstă fragedă îți schimbă viața și te poate face să te simți diferit de copiii de vârsta ta. Copiii care se simt izolați social pot suferi de stimă scăzută de sine, ceea ce le poate crește riscul de anxietate, depresie și consum excesiv de droguri. Fuchs spune că la aproape 20 de ani de la moartea lui Rachel, încă se simțea nelalocul ei – până de curând.

În adolescență, în mod normal, copiii devin și mai independeți și mai puțin afectuoși cu părinții, pe măsură ce-și dezvoltă propria identitate. Dacă moare un părinte în timpul acestui proces sănătos de individulizare, adolescentul se poate simți vinovat din cauza asta.

Un studiu publicat în 2000 în Jurnalul de psihologie, psihiatrie și discipline pediatrice conexe a conchis că circa unul din cinci copii care au pierdut un părinte va dezvolta o afecțiune pediatrică. Studiile asupra doliului în copilărie mai sugerează și că pierderea unui părinte în urma sinuciderii, a unui accident sau a unei alte cauze subite poate să sporească încă o dată riscul de depresie majoră și sindrom post-traumatic.

Dar Wolfson nu ezită să accentueze că dacă primesc un gen potrivit de sprijin, copiii și adolescenții pot să se adapteze, să învețe să-și exprime durerea în moduri sănătoase și să le meargă din plin. Moartea unui părinte va avea un impact psihologic și fizic asupra copilului, dar impactul ăla poate fi depășit adeseori, cu timp și cu sprijin.

„Simt că am avut ocazia să observ, la mine și la copiii cu care am lucrat, dificultăți reale, traume reale, provocări reale. Am reușit să văd capacitatea fiecăruia de a se adapta, de a depăși momentul și de a duce o viață împlinită, pozitivă”, spune Wolfson. „Chiar cred în potențialul uman de a depăși provocările pe care ni le aruncă viața.

Wolfson spune că imediat după moartea unui părinte, copiii simt că lumea lor e nesigură, așa că famila trebuie să le ofere un mediu structurat și asigurări că le vor fi împlinite nevoile. Ca să-i ajute să construiască structurile respective, Wolfson le spune părinților și tutorilor supraviețuitori: „Nu-i creșteți singuri”. El recomandă apelul la resursele comunității, cum ar fi grupurile de sprijin sau taberele, printre care și Tabăra Experiențială pe care o conduce. Spune că încurajarea copiilor îndoliați să formeze legături cu alți copii e unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poate face un părinte sau un tutore, precum și a le spune povești despre părintele decedat și a-l ajuta pe copil să-și construiască o relație redefinită cu respectivul părinte.

Pe măsură ce trece timpul, e important pentru copii să știe că e OK să spună că li s-a întâmplat ceva trist și dificil, dar și că pot avea o viață pozitivă în continuare. În cartea sa din 2013, David and Goliath: Underdogs, Misfits, and the Art of Battling Giants, jurnalistul Malcolm Gladwell descrie în detaliu opera psihologului Marvin Eisenstadt, care a constatat că dintre 573 indivizi celebri sau cu performanțe ridicate, un sfert trecuseră prin moartea unui părinte înainte de a împlini zece ani. Aproape 35% își pierduseră părinții până la 15 ani, iar 45% până la 20 de ani. Wolfson atribuie fenomenul capacității umane de anduranță.

„Nu cred că aș spune E bine să-ți moară un părinte, dar ce aș spune e că te învață de la o vârstă fragedă că poți să treci prin căcaturi, poți să ai experiențe dificile în viață și poți să fii în stare să te descurci cu ele”, spune Wolfson.

La facultate, Fuchs spune că bea în exces și era obsedată de sex. Și-a vopsit părul șaten blond ca al lui Rachel, pentru că spune că a simțit nevoia să semene cu mama ei, ca să n-o uite. Fuchs zice că abia la master s-a simțit suficient de în siguranță încât să proceseze moartea mamei ei.

Însă dorința lui Fuchs de a afla ce i-a ucis mama a condus-o pe un drum care a dus-o la împlinire. Ca absolventă de biologie, a studiat farmacologia, iar la curs a trebuit să scrie o lucrare despre un medicament la alegere, așa că a căutat raportul toxicologic al mamei ei și a citit despre combinația de medicamente pe care au găsit-o în organismul ei. Așa a aflat că mama ei a obținut probabil cel puțin unul dintre medicamente de la jobul ei la clinica veterinară. Astăzi, Fuchs care e om de știință și comediantă, spune că moartea lui Rachel i-a provocat două dintre cele mai mari pasiuni.

„Nu cred c-aș fi ajuns cercetătoare în farmacologie dacă n-aș fi fost curioasă să aflu ce a pățit”, spune Fuchs. Cred că am un job super tare, mă bucură mult ce fac. Nu cred c-aș fi fost în stare să fac stand-up dacă n-aș fi ajuns atât de jos, încât să vreau să le arăt oamenilor că râsul vindecă tot.”

Fuchs spune că încă mai există momente când și-ar dori ca mama ei să fie în viață. Alteori, crede că dacă Rachel ar mai fi aici, ea n-ar putea să ducă viața pe care o are.

În august 2016, Fuchs s-a dus într-o tabără pentru femeile care și-au pierdut mamele înainte de 21 de ani. Condusă de Hope Edelman, autoarea cărții Motherless Daughters: The Legacy of Loss și consilier pe probleme de doliu, tabăra i-a permis lui Fuchs să se gândească la pierderea mamei ei, în scris, prin exerciții de împărtășire și prin faptul că a petrecut timp cu alte femei care au trecut prin aceeași pierdere. Fuchs spune că a plâns mult. Tabăra i-a arătat că nu e singură.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.