Am revăzut desenele animate din anii '90 ca să văd ce înțeleg din ele

În România accesul la desene animate ar putea fi considerată o perioadă de educare. Sunt oameni care au învățat engleză de la Cartoon Netwook, de exemplu.

|
04 Iunie 2017, 8:54am

Probabil că unele dintre aceste seriale de desene animate au văzut lumina ecranelor mai înainte de anii de care vorbesc eu aici, dar eu mă limitez la ce ne-a servit TVR și, mai încolo, televiziunile particulare la vârsta la care mă mai uitam la așa ceva, adică imediat după Revoluție. Mi-aduc aminte că și-n comunism se difuzau cu porția ceva desene de la Disney, Chip și Dale sau Tom și Jerry.

Nu ne-au prins, însă, precum producțiile mai noi și ceva mai puțin calitative, dacă mă întrebi pe mine, majoritar japoneze, care-au cucerit lumea prin ΄90. Bine, a contat și c-am învățat să citesc și urmăream și povestea subtitrată, iar cum multe dintre desenele astea erau ca niște telenovele animate, înțelegi acum obsesia.

Citește și: Toate jucăriile din copilăria ta la fel de stupide ca spinnerele sau Kendama

Dacă ai fost și tu copil pe vremurile alea și înșirarea asta de titluri ca de dinaintea erei noastre te aruncă în fântâna cu nostalgie, cine știe, poate îți faci timp în weekendul ăsta prelungit să revezi desenele astea pe net. Sau nu, mai bine ieși din casă, că-ți ajunge porția de nostalgie din articolul ăsta!

Sandy Bell te băga seara-n casă și-i scutea pe părinți de efortul ăsta

Dacă ai peste 30 de ani și ești tipă, probabil ești de acord cu mine că Sandy Bell erau desenele generației. În 1991, TVR dădea lovitura cu povestea asta romanțioasă creată de japonezi, cu acțiunea plasată în Scoția, în care o fetiță îmbrăcată cu ceva care se voia un fel de uniformă își tot căuta mama, având timp să se și îndrăgostească de un tip frumos ca un prinț.

Mă rog, subiectul mi-l amintesc vag, dar ce știu clar este că la ora difuzării, 19, toată suflarea de puști de pe străzi dispărea în casă. „Hai acasă, că începe Sandy!" era o formulă la fel de obișnuită ca salutul pe vremea aia. Nu aveai cum să pierzi vreun episod, ca astăzi, când știi că-l poți vedea oricând, pe net. Era dramă. Plângeai fântâni arteziene, așa cum vedeai la personajele din desenele astea.

Ce-am înțeles acum

Că japonezii obișnuiau să folosească doar personaje caucaziene pentru desenele lor. Și că limba aia pe care eu imitam fără să știu ce-i cu ea, când eram mică, era franceza. TVR a difuzat varianta dublată în franceză, o limbă aproape moartă pentru puștii de azi.

Captain Planet au fost primele desene animate politically correct. Poate chiar singurele

Aș putea spune că astea au fost desenele unisex ale copilăriei noastre, fără accentele alea de telenovelă din Sandy Bell. Aveai acțiune, supereroi, știință și nebunia venea din America, de-aia vorbim de altă mâncare de pește. Tot TVR a avut onoarea, dar au ales ca, de data asta, să dubleze desenele în limba română, ca să se uite și preșcolarii.

Citește și: Toate desenele care ți-au marcat copilăria, de la Bugs Bunny la Jerry, sunt negre

Era o chestie cu totul educativă, deși noi, pe-atunci, habar n-aveam de asta și tot ce rețineam din desenele astea e că existau niște inele cu puteri magice, care, combinate între ele, îl chemau pe Căpitanul Planetă, cel mai șmecher dintre eroi. Evident că noi imitam povestea asta în jocurile noastre și că ieșeau niște certuri groaznice între puștime, deoarece toată lumea voia să fie Planet și mai nimeni blajinul ăla cu puterea inimii, care nu se descurca niciodată singur.

Tarabagiii au profitat de fenomen, păcălind copiii că au de vânzare inele Captain Planet, niște chestii chinezești din plastic, fără nicio legătură cu treaba asta.

Ce-am înțeles acum

A fost prima chestie care ne-a învățat despre diversitate și ecologie în anii ăia de după comunism. Vezi tu, cele cinci personaje ( Pământ, Foc, Vânt, Apă, Inimă) erau de rase diferite, iar scopul lor era ca-n gingle-ul ăla pe care-l fredonam și noi, mecanic. Gonna take pollution down to zero.

Sailor Moon a fost un fel de Captain Planet pentru fete, cu succes mai mare

Fenomenul desenelor manga japoneze nu m-a prins foarte mult, pentru mine totul a început și s-a terminat cu Sandy Bell, iar când au venit și adolescentele astea eroine pe la noi, începuse deja să-mi placă băieții. Nu mai intram în casă la 7 seara, să mă uit la desene, ci întârziam să fumez pe la colțurile blocului. Dar tocmai pentru că erau aceeași mâncare de pește, m-au făcut să arunc un ochi la ce voiau fetele astea, care culmea, la TVR erau dublate de vocea unui bărbat.

Era vorba despre aventurile a cinci eleve care luptau împotriva răului din lume, după ce se transformau în supereroine. Îmi mai aduc aminte și de-un cristal, o pisică neagră și o broșă magică care-ți dădea superputeri. Era vremea în care desenele, chiar și astea pentru copii mai mari, nu erau încă poluate de vreun indiciu de sexualitate sau violență exagerată, ca acum. Un fel de Captain Planet pentru fete, cu mega succes în toată lumea. Ca să-nțelegi despre ce-i vorba, îți spun că există și acum un fan club Sailor Moon pe internet și colecționari de obiecte asociate cu desenele astea.

Ce-am înțeles acum

Au fost, cumva, varianta animată a chestiei ăleia cu girl power, cu care făceau mare tam-tam și tipele de la Spice Girls, și ele tot cinci și îndrăznețe. Altfel, am aflat acum că-n varianta originală japoneză se insinua o idee de iubire între personaje de același sex. După editare, iubirea a fost corectată să fie una tradițională.

Țestoasele Ninja te învățau că Michelangelo e mișto, fără să știi cine-a fost el

Odată cu desenele astea, auzeam și eu, pentru prima dată de criminalitatea din New York, de sensei, artele marțiale Ninjutsu și începeam să privesc șobolanii cu alți ochi. De unde-aveam să știu că o rozătoare din asta scârboasă nu e, de fapt, un maestru japonez blestemat? Și ca să-nțelegi nivelul meu de ignoranță în materie de artă, normal pentru un copil (zic eu), asta a fost reacția mea când am auzit de Leonardo ăla original: „A, îl cheamă ca pe una dintre țestoasele ninja!".

Citește și: Am vorbit cu omul care ți-a pus pe TV poate cele mai dubioase desene animate

Ideea era aceeași ca-n celelale desene ale generației: ăștia patru cu nume de pictori renascentiști se luptă cu răul, în toate formele lui. Și da, binele învinge întotdeauna. Cu toate astea, cumva, toți copiii erau fascinați de băiatul rău și rebelul din gașca asta, Raphael aka Raffaello, țestoasa cu bandană roșie. Asta arată că ne plăcea încă de mici să fim anti sistem.

Ce-am înțeles acum

Că desenele astea stereotipice încercau să educe rafinatul din tine. Numele țestoaselor eroine nu erau alese oricum. Aflai încă de mic c-au existat, odată, Donatello, Leonardo, Michelangelo și Raffaello, dar partea proastă era că pe-atunci n-aveai acces la wikipedia, să-nțelegi rapid cine-au fost ei.

Familia Flinstone părea făcută mai mult pentru părinții tăi

Desenele astea au venit mai târziu la noi, pe la mijlocul anilor ΄90, dar au venit ca o gură de aer proaspăt printre atâtea altele cu eroi în toate formele lor. Familia asta din epoca de piatră a prins pentru că se râdea bine cu ea, iar eroii desenelor erau gândiți cu un echilibru între calități și defecte, deci umani. Erau mai mult proști decât deștepți, Fred era gras, Barney era urât, dar nevestele lor, Wilma și Betty, compensau.

Aș putea să spun c-a fost prima serie animată care făcea pasul către desenele pentru adulți, cum sunt astăzi infamele South Park și Family Guy, adică seriile alea animate interzise fix copiilor. Mai prindeai și-un apropo dubios despre sex, înțeles doar de oamenii mari, aflai că nevestele cheltuiesc peste măsură pe țoale, nu-nțelegeai glumele cu cărțile de credit în epoca de piatră (sau în orice epocă), și imitai prostește strigătul ăla contagios al lui Fred: „Yabba Dabba Doo!".

Ce-am înțeles acum

Cumva, desenele astea te pregăteau pentru viața de adult și toată tristețea care vine odată cu ea. Râdeai atunci, dar azi nu mai e râsul tău. Și te mai învățau c-au existau, odată, niște reptile uriașe numite dinozauri. Cu toate că alea reale n-au fost atât de simpatice precum Dino.

Denver, ultimul dinozaur îți arăta cât de cool sunt puștii americani din California

Sau Denver le dernier dinosaure, c-au venit la noi în limba franceză, în 1990, chiar dacă e vorba de niște desene cât se poate de americane. Seria asta era atât de pozitivă și de contagioasă, iar eu, cu mintea mea naivă de copil au ajuns să regret că Denver e ultimul dinozaur rămas pe Pământ, că uite cât de mișto erau ei! Și-aici era vorba despre ecologie, prietenie și stare de bine, însă pe mine mă durea undeva de asta.

Altceva mă fascina la desenele astea: atmofera aia de copii crescuți în California, la soare și plajă, plus că vedeam pentru prima dată, fie chiar și animat, o placă de surf sau de skateboarding. Așa a început fascinația mea pentru viața de adolescent american, care m-a urmărit toată copilăria și-a culminat cu Beverly Hills, 90210, religia mea de mai târziu.

Ce-am înțeles acum

Că-n anii 90, tot ce-a fost legat de preistorie și dinozauri a provocat o fascinație extraordinară. Uită-te și la filmul Jurassic Park! Și că, la fel ca-n Captain Planet, și desenele astea te-nvățau că este bine să te-mprietenești și cu copilul ăla cu pielea mai închisă decât tine. Mario, tipul de culoare din desene, era chiar cool.

Bine, desenele anilor ΄90 nu se rezumă la astea, dar eu da. Nu mi-au plăcut Ștrumfii, îmi amintesc vag de Pif et Hercule și nu știu mai nimic despre Minunata călătorie a lui Nils Holgersson sau le ce te mai uitai tu prin anii ăia și eu n-am bifat aici. Dar în asta constă magia netului. Mai spre anii 2000 au venit desene ceva mai interesante, iar Fox Kids are propria sa generație. Cu astea am crescut însă.

Citește și alte chestii despre anii '90:
Cum era să copilărești în anii '90, în România

Filmul ăsta o să-ți arate cum era să copilărești în România anilor '90

Fotografiile astea îți arată Bucureștiul din anii 90, când oile se plimbau libere pe Podul Grant