FYI.

This story is over 5 years old.

Luna copilăriei pierdute

Cum e să scrii despre abuzurile din centrele de plasament românești, cât încă locuiești acolo

Aceasta este povestea unui tânăr care vrea să zguduie sistemul de protecție a copilului, dar se simte, uneori, legat de mâini.
El este Tiberiu Antipa. Fotografii de Oana Moisil

Când îți începi viața într-un centru de plasament, șansele să devii un tânăr care știe ce vrea scad cu fiecare zi în care nu primești afecțiune, cu fiecare luptă pentru a fi băgat în seamă sau cu fiecare neuroleptic pe care-l primești, deși nu ai nevoie de el.

Unul dintre zecile de mii de tineri aflați în centrele de plasament din România s-a folosit de traumele instituționalizării, ca să publice o carte și să facă o asociație care va lupta pentru drepturile copiilor din centre.

Publicitate

E vineri, opt dimineața. La Centrul de Plasament Sfântul Nicolae din Pantelimon e deja agitație. După doamnele care fumează la intrare sunt doi bodyguarzi, un copil care se plimbă dintr-o parte în alta, pe sus e gălăgie. Dintr-o cameră de la etajul al doilea iese un tânăr la cămașă și pantofi. Pare un mini-corporatist, dar este unul din cei care trăiesc aici. Îl cheamă Tiberiu Antipa și are 20 de ani.

Stă de când se știe în centre și tocmai a înființat, împreună cu un adolescent dintr-un alt centru și cu un medic pediatru, Asociația T.I.B.E.R.I.U.S, prin care să ajute alți copii să depășească traumele instituționalizării. A numit-o ca pe el „ca să am ce să le las copiilor mei, când o fi".

Citește și: Am vorbit cu copii români instituționalizați, ca să aflu cum văd ei familia

L-am cunoscut pe Tiberiu la Institutul pentru Fericire , într-o zi de mai. Avea o agendă sub braț, sacou și chip sobru. Era la o conferință unde mai mulți tineri plecați din centre, integrați în societate, veniseră să își spună povestea. La începutul evenimentului, lui Tiberiu i s-a făcut o surpriză. Era ziua lui, așa că toată lumea i-a cântat „la mulți ani", i-au dat tort și el a anunțat că vara asta publică o carte despre viața lui de „beneficiar‟.

I-a zis Confesiuni, după ce s-a gândit că Mărturisirile unui pubertin nu era cel mai bun titlu pentru pseudo-jurnalul lui.

Workshop la centrul de plasament

Un mic concert, înainte de dezbatere

Într-o cameră mică și luminoasă din centrul Sfântul Nicolae, un profesor tânăr cântă la vioară. O fată îl acompaniază cu vocea. Lângă ei, într-o sală cu pereți pictați, cinci adolescenți și o educatoare stau în semicerc pe scaune. Fata care cânta se alătură și ea.

Publicitate

E un workshop organizat de Tiberiu, transpirat de emoții și căldură. „Mulțumesc că ați venit, astăzi vorbim despre viața din centrele de plasament, cum s-a schimbat din trecut până acum." „Aseară ziceai de alte două subiecte!", îl tachinează un coleg.

Pentru câteva clipe, simt că începe o dezbatere cu activiști adulți, nu cu adolescenți de la Sfântul Nicolae. La început, vedem un filmuleț de trei minute. L-a făcut un alt băiat din centru, pasionat de IT. Proiecția înseamnă trei minute de imagini cu leagănele de copii din anii '90 și încă unele luate random de pe internet - copii slabi, bătuți, mulți, nefericiți, abuzați, cu muzică de mers la luptă pe fundal.

Citește și: Orfelinatele din România mi-au distrus viața, chiar dacă am fost adoptată de americani

La sfârșitul filmulețului, Tiberiu invită la masă rotundă. Întrebarea la care trebuie să răspundă toți este: „Ce credeți că s-a schimbat din '90 până astăzi, în centrele de plasament?".

E prima dată când cunosc copii din centre de plasament care se autoorganizează să își dezbată problemele.

Tiberiu, în timpul dezbaterii din Centrul Sfântul Nicolae

Un pasionat de IT spune că nu s-au schimbat prea multe, doar „au dat cu var și au schimbat mobila". Un băiat înalt, cu șapcă pe care scrie believe, nu știe ce să zică, a venit doar de două luni aici.

„Din mahala, direct la palat", zice.

Tiberiu intervine și numește problemele de acum: abuzurile fizie și psihice. „Și tratamentul cu pastile care te tâmpesc!", se revoltă o fată. Ea povestește:

Publicitate

„Eram în depresie acum trei luni și doamna doctor mi-a dat Romparkin. Eu voiam să fac terapie. Mi-a dat și Rispolet, de la alea dormeam foarte mult. Bine că nu mi-a pus și Strattera!", spune fata.

Un băiat o susține:

„Doamna doctor crede că toți avem ceva la cap. Dacă acum arunc o sticlă pe geam, zice că sufăr de nu știu ce și îmi dă pastile".

O investigație făcută recent de jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor arată că 30% din copiii care sunt în centrele statului primesc tratamente pentru boli psihice.

Tiberiu îi întreabă pe colegi ce ar face, dacă ar fi în Guvernul României, să schimbe sistemul de protecție a copilului. „Aș scoate pastilele", insistă fata sănătoasă care a primit pastile pentru schizofrenie și Parkinson. „Aș introduce oameni cu experiență în centre", zice băiatul cu șapcă.

Tiberiu are o idee: ce ar fi dacă ei s-ar specializa în sistemul ăsta și ar avea grijă de următorii care vor mai veni în centre?

„Adică noi nu mai știm cum să scăpăm de sistem și tu ne zici să rămânem în el? Și tu crezi că i-ar conveni statului să-l angajeze pe unul dintre noi, când știm toate dedesubturile?", spune unul din adolescenți și îl privește sceptic pe Tiberiu.

Pentru unii, viitorul sună foarte nesigur

Tiberiu vrea să zguduie sistemul de protecție a copilului, dar se simte și vulnerabil, pentru că e unul din beneficiarii lui. Până de curând, mai avea un salariu dintr-un proiect european. Acum nu-l mai are, n-a mai fost plătit de patru luni.

Publicitate

La fel ar fi pățit și Daniel, care e vicepreședintele Asociației T.I.B.E.R.I.U.S și beneficiar într-un centru de plasament din Giulești. Amândoi visează la ziua în care o să se descurce cu asociația - o să scrie proiecte, o să organizeze evenimente, oamenii le vor dona bani.

Proiectul lor măreț este, momentan, o serie de dezbateri unde oameni care au trecut peste traumele vieții de plasament vin să le vorbească celor care încă le trăiesc.

Până la prima dezbatere, de pe 10 iulie, T.I.B.E.R.I.U.S. încearcă să strângă patru mii de lei, să îi ducă pe zece copii într-o tabără la Costinești.

Între timp, Daniel dă bacul și Tiberiu merge la o postliceală, ca să nu-l forțeze statul să părăsească centrul, pentru că a împlinit de doi ani vârsta majoratului. În apartament social nu a vrut:

„Stau 20 de ani în centre de plasament, sunt obișnuit cu o grămadă de gălăgie zilnic și vrei să mă mut dintr-o dată doar cu patru oameni într-un apartament?".

Lui Tiberiu nu i-a plăcut româna, dar a scris o carte

Tiberiu se gândește, mai multe decât orice, la dragostea părintească. Fotografie via contul de Facebook al lui Tiberiu

„Numele meu este Antipa Tiberiu şi de când eram copil, de la vârsta de patru luni, am crescut prin centrele de copii. Este de la sine înţeles faptul că am fost şi sunt lipsit de dragostea părintească pe care o au majoritatea copiilor."

Așa începe prefața celor 52 de pagini pe care tânărul le-a început când avea 17 ani și le-a pus punct când s-a hotărât să se apuce de Asociație. A trimis manuscrisul la o editură mică din București, dar încă nu a primit feedback.

Publicitate

A vrut să scrie ca să le arate și altora cum e viața de copil orfan, cu rutina, abuzurile și dilemele ei. Confesiunile urmează un fir cronologic, de când a fost abandonat într-o maternitate și până acum. Rândurile curg redundant pe alocuri, dar asta dă o frumusețe ciudată textului, parcă repetarea unor idei ar fi revenirea unei experiențe care se vrea din ce în ce mai clară.

Citește și: Fotografii cu copiii instituționalizați din România anilor '90 și cum arată ei astăzi

Se întreabă cum arată mama lui, dacă tatăl lui este un om bun sau un alcoolic violent, o întreabă pe educatoarea de la Centru ce este tristețea. Are o iubită „din familie", vorbește cu stelele, o numește Dea pe una din ele și află care-i treaba cu religia de la nea Ion, un bodyguard de la centru.

În unele dialoguri cu nea Ion, băiatul de la Centrul de Plasament Sfântul Nicolae aduce un pic a Micul Prinț care vorbește cu aviatorul.

De exemplu, aici:

„Aaaa, gata! Mi-a venit o idee: cred că statul ar trebui să-i oblige pe părinți să nu-și mai abandoneze copiii, nici la naștere și nici mai târziu. Pe cine ar interesa ceea ce aș spune eu? Vă răspund: măcar pe ceilalți copii care și-au dus traiul la fel ca al meu și tot ar fi o realizare pentru mine".

Doar că, în cazul ăsta, prințul e deja mare și stă în Pantelimon.

Poți dona la: Asociatia Tiberius RO42BTRLRONCRT0369724101.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte texte din „Luna copilăriei pierdute‟:
Copiii din România anilor 90 nu erau adoptați, ci expulzați din țară pe bandă rulantă
Am stat o zi c-un român abandonat care pune muzică între blocuri ca să supraviețuiască
Fragmente din istoria uitării