Chestii

Oamenii care luptă contra miștourilor proaste cu boli mintale din serialele tale favorite

O zi din viața consilierilor care ajută echipele de la Corrie și Eastenders să înfățișeze descrieri veridice ale depresiei, psihozei și sinuciderii.
Hannah Ewens
London, GB
9.2.17
Ilustrație: Dan Evans

Acum mai bine de 30 de ani a avut loc un experiment. Un grup de 146 de studenți s-au uitat la Zbor deasupra unui cuib de cuci, în care personajul lui Jack Nicholson ajunge la azil, după ce se preface că e nebun. Unii dintre cei care au văzut filmul au înregistrat „schimbări negative considerabile de atitudine" față de persoanele cu probleme de sănătate psihică.

Având în vedere că majoritatea populației spune că își ia informația despre psihoterapie și sănătate mintală în mod special din ce văd pe ecran, e îngrijorător când media înțelege greșit bolile mintale. Apoi există dovezi conform cărora oamenii care-și iau informațiile din massmedia sunt în general mai intoleranți față de persoanele cu boli psihice și militează pentru atitudini și politici mai restrictive social și susțin într-o măsură mai mică tratarea în comunitate.

Publicitate

Dacă ai vreo experiență personală – sau cunoști cât de cât – anumite boli psihice, probabil n-o să ai cum să te relaxezi complet și să te bucuri de ficțiune, ci, în schimb, o să deconstruiești jocul actorilor și poveștile. Multe seriale reprezintă bine sănătatea psihică, cum ar fi Crazy Ex-Girlfriend cu Rebecca Bloom, de la Netflix, în care o avocată tenace și haioasă trăiește cu anxietate și boli psihice; Hannah Ashworth din Hollyoaks, are o tulburare alimentară care, în serial, a fost înfățișată drept plictisitoare și periculoasă în egală măsură; sau alimentația dezordonată, plină de excese a lui C4 din My Mad Fat Diary. Cu toate astea, în trecut, mulți au făcut-o prost. În Pretty Little Liars, Hanna face „singură" bulimie, într-un episod din Will and Grace, Grace încearcă să convingă pe toată lumea că are tulburare borderline (un pic prost), iar tulburarea alimentară a lui Cassie din Skins este prezentată într-o lumină strălucitoare.

My Mad Fat Diary (Fotografie: Channel 4, via )

Portretizarea corectă a problemelor de sănătate psihică pe ecrane devine o problemă din ce în ce mai importantă. Un raport din 2015 comandat de campania anti-stigmatizare Time to Change a confirmat că producătorii TV se îndepărtează de stereotipurile datate, iar un sondaj de proporții dat publicității anul trecut de organizația caritabilă Mind a dezvăluit că un sfert dintre telespectatorii care suferă de boli mintale au fost determinați să ceară ajutor, după ce au urmărit povești despre sănătate psihică. Progresul ăsta are mult de a face cu câțiva oameni – al căror job e să prevină reprezentările dăunătoare pe micul ecran.

Jenni Regan, Consilier Senior pe probleme de media la Mind, urmărește toate telenovelele și revistele tip ghid TV, care prezintă adeseori poveștile înainte să fie difuzate. Parte din meseria ei e să se asigure că nu apar povești dăunătoare și să le împiedice să mai fie difuzate.

Publicitate

„Am observat că anul trecut au fost destul de multe drame britanice în care apăreau personaje cu schizofrenie sau patologii similare, care apăreau și omoreau oameni", explică aceasta. „În unul, un personaj schizofrenic e dus la interogatoriu, chiar dacă nu există dovezi că ar fi făcut ceva – strict [din cauză] că are boala asta și stă în zonă. Sincer, e sinistru. Scopul nostru nu e să certăm lumea; în cazul ăsta, am vorbit cu compania de producție și mi-au zis că pe viitor ar trebui să lucrăm împreună, ca să explorăm boala asta."

Deci, ce înseamnă o reprezentare corectă a problemelor de sănătate psihică? Jenni spune că serialele ar trebui să prezinte modul și motivele pentru care se îmbolnăvesc oamenii și, la modul ideal, și cum se pot însănătoși. Important ar fi să demonstreze că oamenii nu se îmbolnăvesc și nici nu se însănătoșesc într-o singură zi; e un proces treptat, care fluctuează în ambele direcții.

Citește și Ce poți să înveți despre bolile mintale din filme

Jenni lucrează în fiecare zi cu drame și telenovele. Conform consilierei, serialele dramatice produse de BBC necesită mult mai multă cercetare – mai ales pentru că n-au decât o oră la dispoziție ca să nimerească adevărul despre o boală – dar pâinea de zi cu zi și-o câștigă din telenovele. Îmi descrie povestea lui Stacey din Eastenders, care a suferit de psihoză postpartum, iar Jenni spune c-a fost unul dintre cele mai importante proiecte la care a lucrat organizația Mind, pentru că boala psihică respectivă a fost descrisă pe ecran pe parcursul a șase luni – „ceva practic nemaivăzut în istoria telenovelelor".

„Ne-am întâlnit să ne hotărâm, în primul rând, cum ar putea să arate pe ecran", zice Jenni. „Am lucrat la povești cu Stacy pe parcursul câtorva ani, așa că știm personajul destul de bine. Am aruncat idei și-apoi am găsit studii de caz, am chemat persoanele respective, care-au stat de vorbă cu actrița și cu scenariștii, și, de fapt, unele dintre poveștile care-au ajuns în cele din urmă pe ecran se bazau din plin pe experiențele oamenilor".

Publicitate

La modul ideal, Jenni apucă să vadă trei-patru versiuni ale scenariului, cu comentarii care circulă între ea și scriitori, prin care lucrează la secvențele sau dialogurile problematice. E foarte normal să ai asemenea probleme. „A existat în mod special o secvență în care ni se părea că Stacey încearcă să-i facă rău copilului. [Psihoza postpartum e] o boală despre care mulți oameni cred că le face foarte rele pe femei, că ajung să-și omoare copiii, ceea ce e departe de adevăr", explică Jenni. „În general, femeile pot să facă chestii care pun copiii în pericol, dar n-o fac cu intenția de a face rău. Poate se simt atât de rău încât ajung să-și neglijeze copiii, dar foarte rar o fac conștient sau cu intenție. Am reușit să schimbăm complet secvența și, în cele din urmă, am ajuns s-o punem pe Stacey în pericol, dar nu pe copil."

E evident de unde decurg tensiunile dintre consilieri precum Jenni și companiile de producție – dramele sunt despre acțiune, iar bolile psihice nu oferă prea des multă acțiune. „E plictisitor să arăți depresia", spune Jenni, ca exemplu. „Un om deprimat nu vrea să facă mare lucru – vrea să stea sub pătură, ceea ce nu-i prea dramatic. Există dramatism, dar fără efecte colaterale de stigmatizare. Noi asta încercăm să găsim."

Dar ce-ar putea fi mai senzațional, mai palpitant, decât acțiunea dinaintea încheierii de la Eastenders, finalul și punctul culminant al unei povești de durată? „Din păcate, lumea crede că singura încheiere posibilă pentru o poveste despre boli psihice e o crimă sau o dispariție", zice Jenni. „Dispariția înseamnă că personajul e scos cu forța din scenă și nu-l mai vezi vreo șase luni, iar apoi se întoarce, ceea ce e nerealist și te lasă cu impresia că persoanele cu boli psihice ar trebui pur și simplu să fie închise, ceea ce, din nou, nu e cazul."

Publicitate

În povestea lui Stacey, personajul a dispărut, dar chestia asta a fost înfățișată drept ceva ce-i va permite să obțină îngrijirea și sprijinul de care are nevoie, mai degrabă decât o pedeapsă. O încheiere de succes pentru Jenni a fost când a lucrat la povestea cu depresia lui Ian Beale, cu câțiva ani în urmă. „În cele din urmă, a ajuns să plece din propria viață fără să încerce să se sinucidă sau să le facă altora rău", spune aceasta. „Ce e mai realist pentru un bărbat între două vârste decât să plece? Se întâmplă des."

Citește și De ce apar tulburările mintale la 20 de ani

Însă uneori sinuciderea este – și trebuie să fie – discutată, iar evenimentele care duc într-acolo să fie arătate. Lona Fraser de la Samaritans are același job ca și Jenni de la Mind. Nu poate să numească sau să facă de râs povești sau secvențe bune sau rele, pentru că asta ar însemna să vorbească despre sinucidere într-un mod care-i poate provoca pe unii, și, în același timp, ar face în print exact ce încearcă să împiedice să se întâmple pe ecran. Cu toate astea, spune că toate companiile care apelează la ea sunt dispuse să facă compromisuri pentru a face secvențele să funcționeze. „Există multe studii care indică legături dintre anumite tipuri de portretizări ale sinuciderii și creșteri ale numărului de sinucideri. Ca atare, eforturile noastre se concentrează pe sprijinul acordat realizatorilor de seriale și emisiuni, pentru ca aceștia să portretizeze corect subiectul și să reducă acest risc", spune Lorna.

Lorna a lucrat la recenta poveste cu sinuciderea lui Lee Carter din Eastenders, a cărei sensibilitate a fost apreciată. „Personajul a suferit mult timp de depresie, iar [producătorii] m-au contactat și mi-au spus că vor să dezvolte o poveste în care acesta să se gândească la sinucidere", spune aceasta și insistă pe faptul că a fost ideal că au adus-o și pe ea la masă de la bun început. „Nu e bine când intervii în etapa de dezvoltare și ești nevoit să ceri multe tăieri. Am dat o direcție de la bun început. Au continuat să lucreze cu noi de-a lungul câtorva luni, iar asta a însemnat c-am avut acces la scenarii, am dat sfaturi, am lucrat cu cei doi actori principali implicați în secvențele respective, cât și cu scenariștii și cu referenții."

În lunile dinaintea tentativei, telespectatorii l-au văzut pe Lee chinuindu-se cu evenimente majore, printre care hărțuire la serviciu și impactul acestei chestii asupra relației sale cu noua nevastă.  „Ce a complicat situația și mai tare pentru Lee e faptul că a suferit în tăcere, s-a prefăcut că e totul OK", zice Lorna. „Povestea a reușit să arate pericolele izolării tuturor telespectatorilor care-ar putea să aibă probleme. A ajuns în cel mai de jos punct, în care simțea că nu poate să facă față. Parcagiul care îl oprește pe Lee și vorbește cu el îi dă și-o carte de vizită de la hotline-ul de sprijin Samaritans înainte să plece și-i spune că ar trebui să sune la el, dacă mai are probleme.

Atât Jenni cât și Lorna sunt de acord că telenovelele se pricep de minune acum la înfățișarea problemelor de sănătate mintală. „Ce se întâmpla în general în telenovele era că apărea un personaj mai puțin cunoscut, care venea cu boli mintale și făcea ceva super ciudat. Era folosit ca o scuză pentru comportamentele nasoale", explică Jenni. „De-a lungul anilor situația a ajuns să fie mult mai mult despre problemele psihice ale personajelor principale, care-i un mod mult mai bun de-a pune problema. Elimină ideea că suntem noi versus ei."

Publicitate

Acum vezi mult mai multe personaje cheie care se confruntă cu probleme de sănătate mintală. Steve McDonald cel morocănos, fraier și sarcastic din  Coronation Street, de exemplu. Jenni a lucrat la povestea lui cu depresie pe termen lung. „Era un personaj destul de amuzant și de plăcut, deci a fost o mișcare foarte bună din partea lor că l-au pus pe el să aibă depresie, mai degrabă decât pe altcineva mai izolat. Reacțiile au fost de proporții: după episodul principal ne-a picat site-ul, pentru că au intrat oamenii să caute informații despre depresie. Arată că oamenii văd un personaj precum Steve și se gândesc: «Dacă lui i se poate întâmpla, mi se poate întâmpla și mie, deci poate asta e problema mea?»."
Deci unde se mai poate lucra la îmbunătățire?

Citește și Am făcut practică la Spitalul Nr. 9 din București, printre copii care se luptă cu boli mintale

Până acum, nicio telenovelă britanică și niciun serial dramatic de lungă durată nu se pricepe să arate că, pentru multă lume, situația bolilor psihice nu se „îmbunătățește" pur și simplu – e un factor recurent sau pe termen lung în viețile lor. „Faptul că Steve McDonald tocmai a pierdut un copil [în Coronation Street]… în viața reală, asta ar putea să-ți mai provoace un alt episod depresiv", spune Jenni. „Nu știu dac-or să facă asta, dar noi asta am recomanda. Depresia nu durează neapărat o lună și-apoi dispare."
În general, consensul e că telenovelele se descurcă bine, când vine vorba de ajuns la oameni și de educație. „Relația noastră cu telenovelele e foarte bine încetățenită", zice Lorna. „Am vrea să încurajăm mai mulți cineaști să lucreze cu noi."

Și e simplu de văzut de ce: e greu să numești prea multe filme importante care reușesc să creeze o imagine măcar cât de cât corectă a bolilor psihice. Melancholia lui Lars Von Trier e unul dintre ele; Martha Marcy May Marlene e altul. Dar faza cu filmele și sănătatea mintală e că pare că cu cât e mai mare bugetul, cu-atât rezultatul e mai jignitor. Acestea fiind zise, sentimentele consumatorilor se schimbă, chiar dacă filmele nu. De exemplu, activiștii pentru probleme de sănătate mintală au demolat noul film al lui M. Night Shyamalan, Split – în care tulburarea de personalitate disociată a personajului lui James McAvoy dă naștere unei persona care devine un fel de superputere malefică – și au organizat boicoturi și proteste împotriva lui.

Jenni știe că oamenii nu vor reprezentări periculoase ale sănătății mintale pe micul ecran, pentru că Mind îi aude să se plâng de fiecare dată când mai apare ceva la cinema sau la TV – și primesc multe astfel de plângeri. La urma urmei, când vine vorba de sănătate mintală și identitate, oamenii vor să se vadă pe ei înșiși și pe oamenii la care țin pe ecran; mai degrabă pe cineva ca Steve McDonald, mai puțin pe cineva gen James McAvoy, malefic și la bustul gol.

Traducere: Ioana Pelehatăi