De ce plângem la filme?

Îmi este greu să înteleg de ce oamenilor le place Love Actually atât de mult, cu atât mai puțin de ce unii varsă lacrimi profunde de tristețe de fiecare dată când se uită la el. Ca să știi, toți am plâns la filme (eu, în timpul ce mă uitam 12 Years a Slave). Toți ne-am îndrăgostit de un anumit rol, jucat de o anumită persoană (Marion Cotillard, în orice film). Și cu toții ne-am enervat și am amenințat câte un personaj negativ(te fut, Warden Samuel Norton).

Așadar, cinematografia are o abilitate senzorială de a atinge fiecare dintre emoțiile noastre și toți suntem susceptibili de asta. Drept urmare, putem să concluzionăm că procesam evenimentele pe care le vedem pe ecran exact așa cum am face-o în viața reală. Aceasta este una dintre cele mai importante idei dezbătute în Flicker: Your Brain on Movies, o nouă carte de Dr. Jeffrey Zacks, profesor de psihologie la Universitatea Washington din St Louis.

Zacks explică evoluția creierului nostru de pe vremea când nu exista cinematografie, până în prezent, și clarifică răspunsul la întrebarea de ce câteodată ne e greu să facem diferența dintre ficțiune și realitate. Ea spune că nu se pot identifica „sursele" precise din memoria noastră. Asta înseamnă că noi prelucrăm fire narative fictive şi accesăm un proces mental pe care strămoșii noștri din era pretehnologică îl foloseau acum 50 000 de ani, ca să observe mamuții blănoși de la departare, ceea ce este un fapt care poate explica procesul psihologic din spatele reacției noastre entuziasmate la filme.

Cu ideea asta în minte, am sunat-o pe Zacks, ca să aflu mai multe.

VICE: Când ai început să te gândești pentru prima dată la neuroștiința vizonării de filme? Și ce te-a inspirat să scrii această carte?
Jeffrey Zacks: În jobul meu, în laborator, studiem cum oamenii înțeleg și își amintesc activitatea lor de zi cu zi şi au motive serioase s-o facă. Vrem să diagnosticăm și să oferim asistență oamenilor cu boli mentale sau cu traume la creier și să le îmbunătățim interfețele educaționale.

Ca să facem lucrul ăsta serios, am început să le arătăm acestor oameni filme. Am început cu unele făcute de noi, le-am măsurat comportamentul și activitatea creierului, în timp ce le vizionau. Când am început, încercam să fac anti-filme, adică filme care erau foarte diferite de filme normale, dar foarte apropiate de viața reală. Dar mi-am dat seama că aspectul cinematografic era superinteresant și, de atunci, ne-am axat din ce în ce mai mult pe el.

O idee care mă fascinează este aceea a „principiului" oglinzii și cum aceasta poate fi o explicație pentru cum devenim atât de emoţionaţi de un film și cum ajungem să mimăm emoțiile pe care le vedem pe ecran, precum plânsul excesiv în timpul dramelor romantice siropoase. Poţi să-mi zici mai multe despre asta?
E un subiect important pentru mine, tocmai pentru că, în viaţa reală, sunt un om destul de relaxat, stoic, dar mă trezesc cum plâng la filme stupide, deci nu e nevoie neapărat de vreunul bun. Nu sunt singurul. Întâlnesc oameni tot timpul care îmi spun exact același lucru. Așadar, una dintre părţile mecanismului este „oglindirea", ori acest component mimetic, care este forte puternic. Dacă vezi pe cineva cum face ceva, tinzi să faci o acţiune asemănătoare.

Mai există și un alt proces care se întâmplă în același timp: ai predispoziția să faci o acțiune care a fost reușită în trecut, într-o situație asemănătoare. Câteodată cele două se îndreaptă în aceeași direcție, uneori în direcții diferite.

Așadar, dacă cineva vine către tine să dea mâna și folosește dreapta, procesul de oglindire te va îndemna să răspunzi cu stânga, pentru că e reflexia imaginii pe care tocmai ai vazut-o. Dar tu ai experiența că lucrurile ies mai bine, dacă întinzi dreapta să dai mâna cu el. Acestea sunt cele două sisteme care de obicei sunt în competiție, dar ambele produc un răspuns în corpul tau. Și, odată ce are loc acest lucru, efectul va fi asocierea cu un program emoţional, care tinde să vină la suprafață.

Așadar, chiar simțim tristețe în asemenea situații sau este doar ceva care derivă din asta, în care noi adoptăm anumite comportamente, cum ar fi plânsul, și doar atunci devenim triști, ca rezultat?
E total real, iar ceea ce ai spus este cu totul adevărat. William James a scris acum 115 ani că noi credem că transpirăm, pentru că ne este frică și că plângem, pentru că suntem supărați, dar este la fel de adevărat că ne este frică, pentru că transpirăm și suntem supărați pentru că plângem.

Considerăm că principalul lucru dintr-o emoție este eticheta subiectivă pe care i-o dăm. Dar emoțiile sunt aceste programe integrate: ele implică și sisteme ale creierului și sisteme periferice, și comportament, și experiență subiectivă. Iar totul reprezintă un singur lucru.

Ce fel de experimente și studii ai mai cercetat, care să susțină această idee în relația cu filmul?
Un experiment făcut de câțiva colegi din altă zonă a încercat să evoce programe emoționale, să-i determine pe oameni să adopte pozițiile fizice asociate cu acele emoții, fără ca ei să realizeze că, de fapt, sunt într-o poziție care are legatură cu emoția respectivă.

De exemplu, pot să îți spun să ţii un creion între dinți, cât te uiţi la un film. Pune-l în așa fel încât să țintească spre stânga și spre dreapta și continuă să-l ții între dinți. O să-ţi forțeze mușchii astfel încât gura să capete forma unui zâmbet. Nimeni nu se gândeşte la asta ca la un zâmbet, dar cu siguranța, dacă o faci pentru un timp, și te întrebăm cum te simți sau cât de mult îți place filmul, te vei simți mai fericit și vei considera experiența asta mult mai plăcută.

Cum au reuşit regizorii şi producătorii de film să obţină tehnici atât de exacte care induc asemenea reacții, atât de emoționale și de autentice, și care ar fi câteva exemple de astfel de tehnici?
Se bazează pe faptul că iau toate lucrurile care te stimulează în viața reală și le exagerează. Dacă vedem pe cineva emoţionat, cum râde sau plânge, intuitiv acest lucru are un efect mai mare asupra noastră, asta dacă vorbim despre o persoana fizic mai apropiată, în comparație cu cineva care ar fi o față într-o mulțime de o mie de oameni.

Gândește-te, în mod normal, când interacționăm cu oamenii și cineva începe să plângă, dacă devine prea intens, atunci amândoi vom avea tendința să ne uităm în altă parte. Dar, într-un film, poate să apară cineva care are o cădere nervoasă, filmat în prim-plan, cu focus pe față, pe un ecran de şase metri și se holbează la tine în timp ce plânge. Regizorii fac asta. Cu siguranță, asta o să atingă corzile noastre emoționale. Ei exagerează acel aspect facial, cu mult mai mult decât ceea ce poți trăi în viața reală.

În același timp, ei pot să editeze sau să folosească muzica în paralele cu ceea ce vedem. Nu poți subestima puterea muzicii să producă astfel de efecte emoţionale.

Traducere: Iris Hrubaru

Urmărește VICE pe Facebook:

Citeşte mai multe despre neuroştiinţă:
Neuroştiinţa te poate ucide Unde îţi fug ochii când te uiţi pe un site S-a inventat metoda ştiinţifică de a elimina melodii de căcat din creier