Publicitate
jocuri video

De ce nu sunt sporturile electronice considerate sport în România?

Dacă minifotbalul e considerat sport, de ce n-ar fi şi jocurile video?

de Mihai Popescu
21 Aprilie 2015, 1:22pm

Jocurile video sunt, în general, un mod inofensiv în care copiii şi adulţii se pot distra după ce se întorc de la plictiseala de la şcoală şi de la muncă. Dar, pentru cei care le joacă intensiv şi se înscriu la concursuri internaţionale, pot deveni şi sport de performanţă. Interesant este că românii care participă la genul ăsta de competiţii au mai multe şanse să fie respectaţi ca sportivi în afara ţării, pentru că aici nu-i recunoaşte nimeni.

În Coreea de Sud, esports sunt sport olimpic.

Ştiu că pare ciudat să te gândeşti la frecatul tastaturii cu ochii holbaţi într-un ecran ca la un sport, dar nici nu poţi să spui cu mâna pe inimă că sporturi precum şahul sau tirul sunt mai solicitante fizic. Toate trei sunt activităţi sportive prin faptul că-ţi solicită mintea sau dexteritatea, dar şi pentru că se joacă competitiv. Dacă nu mă crezi, uită-te la documentarul de mai sus din Coreea de Sud, unde sporturile electronice sau eSports au devenit un sport olimpic. Unii dintre copiii care practică genul ăsta de sporturi fac mai multe acţiuni simultane în joc decât ar fi fost în stare să conceapă campionii de şah acum câţiva ani.

Şi în România există trei ligi care încearcă să practice acest sport de performanţă: Electronics Sports League, Arena Cyber League şi Profesional Gamers League. Iar unii membri ai acestor ligi au ajuns să facă performanţă în competiţii internaţionale destul de serioase. Totuşi, pe plan autohton nu prea se aude nimic de ei şi despre jocuri. Doar mai auzi din când în când câte o mamă nebună care crede că jocurile video sunt Satana.

Ca să aflu mai multe despre sportul ăsta nerecunoscut, am discutat cu Silviu Stroe, preşedintele Profesional Gamers League (PGL), dar şi organizatorul unor concursuri de gaming româneşti care atrag jucători internaţionali precum Dreamhack Bucureşti. Liga sa organizează concursuri de jocuri video din 2002 până în zilele noastre şi cam tot de atâta vreme încearcă să omologheze eSports la Ministerul Tineretului şi Sportului. Din păcate, Silviu mi-a explicat că reacţiile primite de la minister n-au fost dintre cele mai pozitive: „În primii ani îmi spuneau că nu are cum să fie chestia asta un spor, că şi la şah a durat 20 de ani omologarea, c-ar trebui să merg cu problema asta la comisia care se ocupă de jocurile de noroc. În 2013 am avut noroc, c-au venit oameni mai tineri în minister şi am putut să depunem dosarul." Practic mai era nevoie doar ca ministerul să facă o comisie tehnică care să facă trei vizionări la aceste campionate, să fie siguri că e totul ok.

Dreamhack e o competiţie care are loc în România şi adună un public mai mare ca multe sporturi.

Din păcate, prin 2014, li s-a terminat norocul când s-a schimbat persoana care conducea comisia. „Acum câteva săptămâni am sunat din nou să aflăm cum stăm şi am rămas cumva în pom, mi-au zis că dosarul s-a mutat în altă parte. Au găsit o nouă problemă, că şi-ar dori să vizioneze doar evenimente cu jucători români, dar, când au auzit că sunt şi jucători străini, au zis că nu-i interesează." Amuzant este că ei organizează şi concursuri pur româneşti: „Am organizat Cupa Şcolilor la Minecraft, Cupa Liceelor la LOL, Cupa Facultăţilor la Hearthstone, plus Turneul de League of Legends deschis pentru orice jucător român. La cea de-a doua au fost 260 de licee înscrise. Câte sporturi se pot lăuda cu asta?"

Dar ministerul insistă că legea-i lege. Carmen Tocală, secretar de stat la Ministerul Tineretului şi Sportului, mi-a spus că „organizatorii acestor campionate trebuie să respecte legea care spune că, pentru a fi omologat ca sport naţional, trebuie ca o comisie a ministerului să facă vizionări la trei campionate interne. Dânşii au luat-o cumva invers, mai întâi au făcut campionatul internaţional, apoi pe cele locale. Acum trebuie să separe campionatele ca să facem restul vizionărilor."

Tot la Dreamhack vin echipe internaţionale, cu sponsori serioşi pe tricouri, ca la orice sport de performanţă.

Ironic este că din 2002 până în 2013, concursurile organizate de PGL erau exclusiv pentru români, conform lui Silviu, deci practic reticenţa ministerului din acea perioadă este motivul pentru care va fi dificil să omologheze sporturile electronice în România în zilele noastre. Mai ales că nu-mi imaginez c-ar vrea cineva sănătos la cap să alunge jucătorii străini care vin să participe în campionatele sportive din România. E ca şi cum i-ai spune lui Gigi Becali că nu are voie să aibă jucători străini la Steaua.

Nici măcar nu poți să zici că le-ar ieşi cine ştie ce avantaje financiare gamerilor, dacă ar omologa sportul, în sensul că ministerul nu e obligat să-i susţină cu bani sau să investească în sport. Dar omologarea înseamnă că pot să-şi facă cluburi sportive, care eventual pot atrage finanţare din publicitate, ceea ce ar fi într-adevăr profitabil pentru gameri şi pentru cei care le organizează campionatele, din simplul motiv că dă bine la palmares.

Totuşi, atât secretarul de stat de la minister, cât şi preşedintele ligii PGL sunt optimişti că se va rezolva problema omologării sporturilor electronice destul de curând. Pe lângă asta, ar fi culmea să nu recunoască nişte campionate de jocuri video internaţionale organizate în România, atât timp cât ministerul a început procesul de recunoaştere a minifotbalului, la finele lui ianuarie. Ar trebui să fii ipocrit să zici că minifotbalul e ceva mai serios ca jocurile video.

Citeşte mai multe despre campionate de jocuri video:
Gamerii contemporani au aere de sportivi şi arată ca oamenii
Lumea eSporturilor
Femeile nu sunt discriminate în jocurile video

Tagged:
dreamhack
Sport
League of Legends
Vice Blog
jocuri
Hearthstone
copii
ipocrizie
performanta
esporturi
Ministerul Tineretului si Sportului
PGL
campionate