FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Am aflat de ce sunt O Children o trupă atât de goth

Un fel de Joy Division la începutul anilor ‘80, doar că au un Ian Curtis nigerian ca vocal. Amin.
13.6.12

(de la stânga la dreapta) Toby, Harry, Gauthier şi Andy doar ce terminaseră de mâncat paste când am ajuns şi noi la Shift. Sper că nu le-am stat în gât.

Băieții ăștia din Londra, al căror succes din ultimii ani este direct proporțional cu coeficientul de cavernozitate a vocii solistului Toby O’Kandi, au făcut o droaie de reviste și bloguri să scrie cum că sunt revivalul goth-ului în zilele noastre. Cam așa cum erau Joy Division la începutul anilor ‘80, doar că au un Ian Curtis nigerian ca vocal. Amin.

Publicitate

Dacă ar fi să ne luăm după ceea ce spune istoria, mișcarea goth a pornit de la o mână de punkeri, care aveau în spate niște rațiuni artistice întunecate, ce includeau cam toată zeama culturală într-un manifest distractiv dintr-o pivniță-club pe nume Bat Cave, tot din Londra. Chestia asta, naiba știe de ce a ajuns mai mult sau mai puțin un lifestyle tras la xerox de mii de adolescenți cu coșuri în zilele noastre, adică vreo 30 de ani mai târziu, când practic toată lumea este mai mult sau mai puțin întunecată. Și cum O Children au cântat săptămâna trecută la Control Day Out 2, m-am întâlnit cu ei ca să vorbim despre fundamentele culturale care le bântuie mintea.

Hei, abia ce ați ajuns, bănuiesc că sunteți obosiți. Cât de bătrâni vă simțiți în momentul ăsta?

Toby: Mintal mă simt de 16 ani, fizic de 57. Tu cât de bătrână te simți?

Am făcut un test online, mi-a zis că vârsta mea mintală e 37 și jumătate. Zic că e bine să ai o minte bătrână, când lumea-ți descrie trupa ca fiind doom & gloom.

Andy: Da chiar, de unde tot apare chestia asta, gen? Vreau să aflu răspunsul.

„Pentru că sunteți atât de goth.”

Andy: Oh, suntem atât de goth încât ne căcăm lilieci.

N-aș vrea să intru în treburi personale. De fapt, voiam să vă-ntreb ce filme horror vă plac.

Toby: Eu nu mor după horror, însă filmul meu preferat e destul de gory. L-am văzut când aveam 12 ani și m-a speriat rău. E vorba de Natural Born Killers, pe care l-am revăzut la 16 ani și atunci mi-am spus: ăsta e cel mai tare film din lume.

Publicitate

Harry: Pentru mine doar Shining, și nu e doar un horror, e ceea ce aș numi un film extraordinar.

Gaultier: Eu am văzut Suspiria alaltăieri, mi-a plăcut scenografia. Dar apar aceste șoapte pe fundal, care devin din ce în ce mai tari, încât nici nu mai auzi ce se vorbește. De fapt, mi-a adus aminte un pic de Holy Mountain. Nu e tocmai horror, dar e dus cu capu’.

Andy: Eu cred că am două. Clownhouse, care e un film despre… clovni… într-o casă. Dacă ți-așspune ce m-a speriat la el ai edita ce-am spus, așa că nu pot să-ți spun. Al doilea ar fi The Exorcist, dar nu din cauza filmului, ci din cauza sountrackului, pentru că e făcut de-un mexican care habar n-avea engleză. A văzut filmul și s-a speriat incredibil de tare, iar efectele sonore le-a făcut răsucind cartea de credit a producătorului pe-o suprafață. Îmi place pentru genul ăsta de motive. E o mare glumă undeva pe-acolo, dar tre’ să sapi după ea.

Chestiile astea gory îmi aduc aminte de Dexter. Uitasem să mă mai uit, așa că am bifat ultimele trei sezoane în trei zile.

Toby: Sunt complet obsedat de Dexter. Dar continuă.

Așa. După ce le-am terminat am început să mă visez ca parte a tot felul de continuări.

Toby: Cred că suntem făcuți unul pentru altul, dar în fine.

Harry: Ah, visele în serie sunt cel mai enervant lucru din lume. Când te uiți la un serial fără să faci pauză, cum am făcut eu cu Twin Peaks, mergi pe stradă și vezi numai personaje în jurul tău.

Așa, dar coșmarurile voastre din ce sunt făcute?

Toby: Oh-ho-hooo, uau. Păi, am un vis repetitiv, visez că dorm și că e complet întuneric în jur. Mă trezesc brusc, strănut, apoi vine o pauză de trei secunde și, din întuneric, aud o voce care-mi spune: „Noroc!” Atât.

Publicitate

Apoi mai am unul. Sunt mic, am ceva gen trei-patru ani, și e această fetiță mai mare, care are un cuțit. Eu merg cu spatele, cobor scările, iar ea mă urmărește. Ajung în bucătărie, unde maică-mea spală vasele. Fetița se tot apropie, până ajunge în punctul în care mă înjunghie, și mă trezesc. Sunt un tip ciudat.

Andy: Eu visez că sunt mic, sunt la etaj și-o aud pe maică-mea că mă strigă. Ajung la parter, unde ușa unui dulap se deschide și o mână mă trage înăuntru. E maică-mea care zice: „Am auzit și eu.”

Gaultier: Bănuiesc că eu sunt ăla plictisitor, nu prea visez. Nici n-am avut probleme cu mama.

Andy: Nici eu. Ăsta tocmai mi-a trecut prin minte când eram treaz.

Harry: Visele sunt ciudate. Am coșmaruri legate de vertigo, deși nu mi-e frică de înălțimi. Dar visez munți înalți și Africa de Sud. Cred că asta vine de la documentare legate de drumurile periculoase din Africa de Sud la care m-am tot uitat. O tâmpenie, știu, dar sunt foarte tari. Uneori lucrurile la care te gândești înainte să dormi ajung să fie ceea ce visezi.

Darvi s-a întâmplat vreodată să aveți premoniții?

Toby: Jur că mi se-ntâmplă. Practic, există oameni care îmi intră în cap și-mi fură ideile. Chiar cred că e adevărat.

Știu cazuri de schizofrenie care au pornit de la afirmații de genul.

Andy: Da, sună a caz clasic de schizofrenie.

Toby: Bine, nu sunt paranoic, pentru că nu sunt nebun. Chiar de curând am pățit-o.

Andy: Da, vorbește despre o emisiune TV, unde te înscrii cu o idee de business și un juriu decide dacă ideea e bună sau nu, și la final îți dau bani să investești în ea.

Publicitate

Toby: Am avut această idee: există Twitter și există bloguri. Dacă postezi despre celebrități, oamenii văd cu ce se-mbracă și le copiază lookul. Ar fi un mecanism excelent de promovare pentru brandurile de lux.

Iar eu pun pariu că te uiți la serialul Gossip Girl în secret.

Toby: În secret? La lumina zilei. Chuck Bass e eroul meu, ce naiba. La vreun an după ce-am avut ideea asta cu celebritățile, intru pe site-ul Gossip Girl și o văd chiar acolo, într-un colț. De asemenea, am prezis 9/11, dar asta e cu totul altă poveste.

Andy: Eu am premoniții, dar vizavi de tot felul de chestii inutile, cum ar fi cu câteva secunde înainte ca un lucru să cadă.

Toby: Oh, nu ți-a spus partea cea mai tare: tipul ăsta crede că poate să vorbească cu animalele!

Andy: Păi pot.

Ce fel de animale?

Andy: Câini… pisici… practic tot felul de animale. Cu peștii nu, nu prea sunt vorbăreți.

Toby: Deci, practic, orice are patru picioare. Rinoceri?

Andy: Nah, în principal cai, îmi place ce șoptesc caii.

Toby: Iată răspunsul.

Și tu tocmai ziceai că ai prezis 9/11?

Toby: Da.

Poți să-ți prezici și propria moarte?

Toby: Oh, știu că o să mor. Știu exact și cum. Practic, văd lucrurile așa: acum sunt tânăr, mă distrez, dar odată ce-o să împlinesc 70 de ani totul o să se schimbe. Am avut o bunică care a trăit până la 112 ani. Asta înseamnă că eu voi trăi vreo 200. Deci la 70 o să mă fac cuminte și-o să trăiesc o viață fericită. Și o să mor de bătrânețe.

Publicitate

Andy: Practic zici că o să mori de fericire?

Toby: Da, mă, știu ce-ar trebui să zic: sunt un tip goth care cântă într-o trupă goth. Îmi place muzica goth, dar n-aș vrea să fiu în locul lui Ian Curtis. De fapt, din cauza comparațiilor cu ei începuseră să-mi displacă, dar când m-am apucat să-i reascult în timp ce compuneam noul album, mi-am dat seama că-mi plac. În același timp îmi place Kanye West și Kendrick Lamar, Jay Z, Big K.R.I.T., îmi place o grămadă de muzică. Dar dacă-mi tai venele, o să sângerez post-punk.

Andy: E îngrozitor. Încearcă să scoți ceva din interviul ăsta. Eu zic să tai tot și s-o luăm de la capăt.

O Children ne-au lăsat un CD, O Children Remixed la redacție. Scrieți-ne pe contact-romania@vice.com despre cât de bătuți de soartă sunteți și poate-l câștigați, ca să vă facă ziua mai bună. 

Vocalul nigerian al trupei O.Children ne-a făcut un mixtape

Control Day Out 2: arhiva unei seri plouate