M-am săturat să mă prefac: Nu înţeleg arta

Ştiţi ce? M-am săturat să mă tot prefac. Am făcut şcoala de artă, am scris chiar o dizertaţie intitulată „Evaluarea artei din perspectiva comerţului: o analiză a perspectivei lui Charles Saatchi asupra industriei de producţie a artei folosind Teoria Distincţiei a lui Pierre Bourdieu", am mers la vernisaje cel puţin o dată pe lună în ultimii cinci ani, chiar am cumpărat nişte chestii, dar de seara trecută, după vernisajul de la retrospectiva Tracey Emin la Harvard Gallery, sunt în sfârşit gata să recunosc: pur şi simplu nu „pricep" arta.

Sunt aproape 99% sigur că DE FAPT nimănui nu-i place arta şi că treaba asta e doar un club exclusivist în care poţi intra numai dacă ai mai mulţi bani decât lucruri interesante de comunicat restului oamenilor. Tot aşa cum nimeni n-avea chef să se ducă la Împărat şi să-i zică „Hei frate, îţi văd curul", nimeni nu vrea să fie primul care se duce la doamna din fotografia de mai sus şi să-i zică „Ai cel puţin vreo 50 de ani, ce dracului cauţi aici?".

Uitaţi-vă la ăştia! Ca să fie clar: sunt în mijlocul procesului de a privi o fotografie cu o femeie necunoscută care stă pe un scaun - lor treaba asta le ia trei minute . Vă daţi seama cu ce viteză ar trece peste aceeaşi imagine dacă ar fi printre pozele din vacanţă ale rudelor?

Videoul ăsta, un minut întreg cât am stat eu să mă uit, era doar ce vedeţi în imagine. Tracy călărind un amărât de cal. Ce nu vedeţi în poză e sala plină de lume care se uita la chestia asta cu o mână la bărbie şi expresii super serioase. O fată chiar lua notiţe! Uneori îmi doresc să fi avut atâta răbdare cât să absorb cantităţi incredibile de rahat fără nici un sens.

Dacă filmul ăla nu vi se pare suficient de ridicol în forma respectivă, ce-ar fi să îl urmăriţi pe tot aplecaţi peste un scăunaş minuscul care vă face să arătaţi ca un idiot?

Voi faceţi mişto de mine? În caz că nu v-aţi dat seama, asta este o fotografie în care Tracy îşi freacă nişte bani de vagin. Cine are de gând să plătească ca să vadă chestia asta? E ca o poantă proastă din Zoolander pe care scenariştii au respins-o pentru că era "puţin prea evidentă".

Instalaţia asta e despre „a-i enerva şi mai rău pe puştii care au fost aduşi cu forţa la expoziţie arătându-le o chestie care ar fi super tare dacă te-ai putea juca pe ea, dar care pe care e interzis să o atingi".

„Doamne, oamenii care nu pricep de ce etajera asta e plină de bibelouri ieftine din târg sunt atît de bădărani şi de ne-educaţi". Imaginaţi-vă că trebuie să-i explicaţi instalaţia asta unui extraterestru sau unui călător sosit din epoca medievală. Pariu că nu puteţi.

Potrivit ghidului de expoziţie, chestia asta face parte dintr-un set de mici lucrări care „pot fi trecute uşor cu vederea – dar trebuie interpretate, acordaţi-le timp". Cred că am nevoie de mai mult timp ca sa interpretez textul ăsta decât pictura.

Niciodată nu mi-am dorit nimic mai mult decât să fac camera asta bucăţi cu ghearele, gen Catwoman.

După ce am ajuns la concluzia că mă piş pe toate chestiile din sala asta, m-am îndreptat către ieşire, unde am dat peste Janet Street Porter, cunoscuta călăreaţă englezoaică. După ce-am citit articolul extrem de interesant pe care Janet l-a scris de curând pentru Daily Mail, despre degradarea limbii engleze de la frumuseţea limbii lui Shakespeare la o serie de prescurtări şi emoticonuri, am fost surprins să o văd uitându-se la o expoziție atât de proastă. Probabil că făcea documentarea despre involuţia artei de la asta:

La asta: