Ghid de teorie critică pentru leneşi

Dacă studiezi arte sau ştiinţe umane (şi să fim serioşi, doar citeşti VICE, nu prea cred că eşti student la Inginerie Mecanică) probabil va trebui să citeşti critică literară post-modernă, neo-marxistă şi socială scrisă într-un limbaj care-ţi face capul să crape de durere şi să cerşească filme porno. Oamenii care scriu în halul ăsta se cheamă teoreticieni şi critici literari.

În momentul acesta, probabil te gândeşti: „Nu trebuie să-i citesc pe oamenii ăştia, mai bine citesc şi eu ca omu’ nişte rezumate ale cărţilor.” În care caz, nu pot decât să vă dau dreptate, probabil o să vă descurcaţi de minune şi fără să le citiţi. Nu prea aveţi motive să citiţi cărţile, cu atât mai puţin critica despre ele. E ieftin să-ţi iei o diplomă de facultate zilele astea şi nici nu trebuie să fii prea deştept.

Dacă simţi nevoia să lucrezi mai mult decât e necesar, de ce n-ai citi nişte chestii greu de înţeles şi care nu înseamnă nimic? Doar asta înseamnă să înveţi. La un an după terminarea studiilor n-o să mai ştii nimic, dar o să înţelegi mai bine societatea în mod instinctiv şi la un moment dat vei putea spune: „L-am citit pe Roland Barthes şi m-am prins cam unde bate.”

O să fie mişto să zici chicotind „Ce vremuri erau…”, peste 40 de ani, când o să dai peste o copie uitată a cărţii lui Jay Prosser, Second Skins: The Body Narratives of Transsexuality.

Între timp, iată câteva personaje şi situaţii de care o să te loveşti în călătoria ta prin jungla logică a teoriei critice. Dacă asta sună ca un manual de franceză pentru copii de bani gata, mă bucur, pentru că oamenii care le-au scris sunt eroii mei.

Draga de Elaine transmite multă putere în lume de pe tronul ei de la Harvard. Marea realizare a lui Scarry e o carte numită The Body in Pain, care e despre diverse tipuri de durere şi modul în care apare. Ideea cărţii e că e rău să provoci durere cuiva, dar e foarte bine să creezi ceva (orice, atâta timp cât nu provoacă durere nimănui). Când creezi ceva, contribui la construirea lumii; când provoci un rău, contribui la distrugerea ei. Prin urmare, dacă torturezi pe cineva nu ajuţi lumea, în schimb, dacă scrii o carte despre cum unii oameni îi torturează pe alţii, ajuţi lumea mai ceva ca Superman. Totuşi, Elaine e responsabilă pentru una dintre cele mai grozave analogii biblice de care ai auzit vreodată. Şi anume, compară creaţia lui Dumnezeu cu creaţia unei mese care poate gândi singură şi îşi poate schimba forma în caz de nevoie. V-aţi fi gândit la aşa ceva? Nu. Dar s-ar putea să-ţi vină ideea să faci un sit-com din chestia asta.

Da, ai belit-o. Degeaba îmi behăi la ureche că ai învăţat franceza în liceu. Din păcate pentru tine, Jacques Derrida n-a scris despre unde este gara sau dacă piscina e deschisă duminica. A scris despre opoziţii binare, retorică, deconstructivism şi multe alte chestii care n-au fost incluse în Tricolorul. Dacă ai noroc să studiezi ceva legat de Grecia sau Roma antică (şi probabil că da, pentru că academicienii se raportează mereu doar la aceste două mlaştini culturale) va trebui să ştiţi şi ceva latină sau greacă antică. Latina se scrie măcar cu aceleaşi alfabet pe care îl poţi găsi pe spatele unui DVD cu Friends. Greaca se scrie într-un fel de wingdings de pe vremuri, aşa că n-ai cum s-o scoţi la capăt cu ea. Mai mult, dacă nu arunci şi nişte cuvinte în engleza veche într-un eseu despre vikingi, nu eşti demn să urci pe vaporul spre Asgard. Şi dacă scrii ceva despre Beowulf, trebuie să bagi accentul Ray Winstone.

Nu mai e unul care să fi explicat mai mult despre rolul spectatorului, într-un mod franţuzesc complicat, decât tipul ăsta. Da, despre spectator a scris el. Cum ar veni, despre tine la un concert Atlas Sound sau la un show de striptease cu adolescente rusoaice. Ce îl enerva pe Rancière e faptul că spectatorii nu ştiu maşinaţiunile din spatele pieselor de teatru la care asistă, ci doar stau acolo şi se prefac că glumele lui Shakespeare li se par amuzante. Rancière a vrut să dărâme acest al patrulea zid; un quest cultural care s-a târât cu greu prin punk şi a sfârşit prin a fi Lumea lui Wayne.

Teoreticienii şi criticii se dau în vânt să analizeze PUTEREA, cu litere mari, în sensul de n-ai-nicio-scăpare-toată-viaţa-îţi-e-controlată-şi-tu-n-ai-de-fapt-niciun-fel-de-influenţă-în-lume. Cei mai proşti dintre ei încă îi dau înainte cu marile scheme ale elitei care ne controlează dorinţele prin romanele lui Henry James, muzica lui Beethoven şi ingredientele din Coco Pops. Oamenii se poartă urât cu homosexualii/negrii/săracii. Serios? Hai nu mai zi! Vreau să fiu ignorant, puneţi-mi eşarfa la loc pe ochi! Lumina adevărului e prea puternică! În ziua de azi, scriitori ca Eve Kosofsky Sedgwick, autoarea cărţii, nu vă mint, Jane Austen şi Fata Care se Masturbează, au schimbat tema de la putere la “lumea are nuanţe de gri”, pe când discipolii lor încă bolborosesc despre cum tipul ăla John Malkovich din romanele lui Henry James e un înaintaş al lui Donald Rumsfeld.

La fel ca Gandalf şi fiul gay al lui Gandalf, Walter Benjamin şi Michel Foucault (deasupra) sunt marii vrăjitori ai teoriei critice. Opera majoră a lui Benjamin, Proiectul Arcadelor, nu era gata până la al doilea război mondial, când autorul s-a sinucis, aşa că a stat ascuns în Biblioteca Naţională din Paris, unde a rămas, nedescoperită, mult timp după război. Ţineţi minte, j-ul din Benjamin nu se pronunţă. Mulţi din societatea academică au căzut în dizgraţie datorită neglijării acestui aspect. Foucault i-a rămas îndatorat lui Benjamin dar a reuşit să adune, cu ajutorul lucrărilor sale, o echipă globală de discipoli cu ochi înstelaţi care abia aşteptau să-i ia coaiele franţuzeşti în gură. Şi nu-i învinuiesc. Era un tip incredibil de deştept.

Atunci când un academician încearcă să spună ceva complicat, să justifice un eseu inutil, va folosi un număr de fraze. Propoziţiile pot dura pagini în şir. Ideile, sau afirmaţiile, se îngrămădesc una peste alta, iar cititorul, consumatorul textului, nu are nicio putere în privinţa asta. Afirmaţiile rămân pe veci îngropate în fraze. La şcoală vi s-a spus probabil despre George Orwell şi renumitele lui reguli pentru a scrie într-o engleză bună (păstraţi un stil simplu, nu folosiţi metafore etc. Mereu mi s-a părut plictisitor). Ei, a venit vremea să-l arunci pe drăguţul de Orwell la coşul de gunoi, împreună cu visele tale pentru un viitor mai bun. Să scrii în propoziţii scurte? Ce vorbeşti, băiatule? Nu mai eşti la grădiniţă. Acum studiezi la Universitatea de Vest din Anglia.

Marele ţap pontif al seriozităţii secolului XX a spus că nu mai poate exista râs după holocaust şi şi-a petrecut viaţa călcând în picioare cu furie cultura populară, iar acum părţi din volumul lui clasic Minima Moralia au sfârşit prin a fi mâzgălite pe hainele de la Urban Outfitters. Nu i-ar fi plăcut deloc lucrul ăsta. Dar l-a meritat. Era un bou fără seamăn.

Nu eşti bărbat. Nu eşti femeie. Nu eşti neutru. Eşti o construcţie. Trebuie să te străduieşti încontinuu ca să-ţi păstrezi sexul. Ideile astea nu mai par atât de radicale acum, dar înainte ca Judith Butler să le adapteze după Foucault şi să le publice în cartea ei din 1990, „Probleme de gen”, păreau extraterestre. „Cum adică? Vrei să spui că beţia cu băieţii e o activitate indusă de societate? Vrei să zici că sunt gay? Vrei să zici că de fapt nu-mi place să torn în mine 14 halbe de bere şi apoi să merg în club şi să borăsc pe bunul meu prieten Chopper pe care îl iubesc din toată inima?” Probabil că asta a întrebat-o vreun flăcău pe Judith Butler în 1990. Acum a citit Probleme de Gen şi se bucură ironic de o pălăvrăgeală despre Dave în timp ce se uită la Sex and the City 2 cu iubita (dar numai dacă curva stă în ţâţele goale în timpul ăsta!)

Deci bine ai venit, prietene, în cercul teoriei critice. Înainte să apuci să-ţi dai seama, deja vei fi demascat terorismul prezent în familia ta, vei fi analizat puterea poliţiei în literatură şi vei fi tras o linie directă şi clară între cartea pe care o citeşti şi somnicul de după masă. Te vei gândi: „Da, bineînţeles, mereu m-am întrebat de ce mă purtam în felul acesta şi acum ştiu că e din cauză că aşa funcţionează societatea, iar modul de funcţionare al societăţii e demonstrat perfect în cartea asta despre politica genurilor şi în romanele lui William Faulkner.” Iar ziua în care gândeşti asta va fi ziua în care te-ai născut.