Cum m-am căcat pe mine de frică în război deși n-am stat decât o oră și jumătate

E ultima oară când mai particip la așa ceva.

|
07 Aprilie 2014, 12:05pm

Fotografii din arhiva autorului. Tomas pe frontul kurd al războiului civil sirian.

Astăzi am participat la un război timp de o oră și douăzeci de minute. Și știi ce? E ultima oară când mai particip la așa ceva. Nu mă interesează dacă începi cel mai nobil și legitim război posibil – nici dacă te apuci să te bați cu naziștii ca să aperi casa maică-mii. Îți zic: nu mă mai bag în așa ceva.

Chiar în momentul de față, kurzii din Siria poartă unul dintre cele mai bune războaie. (Kurzii, în caz că nu-ți merge Wikipedia, sunt un grup de munteni foarte drăguți care locuiesc între Siria, Turcia, Irak și Iran și vor ca bucata asta de pământ să fie o țară independentă pe nume Kurdistan.) Se luptă cu al Qaeda pentru drepturile femeilor. Am simplificat un pic; practic, al Qaeda se luptă cu kurzii din cauză că urăște drepturile femeilor, dar tot e mișto faza, nu? Dacă ai avea de ales în ce război să te bagi, în ăsta te-ai băga. Și eu la fel. Căcat, de fapt chiar m-am băgat. Fix în războiul ăsta eram implicat atunci când mi-am dat seama că nu mi se potrivește războiul.

Eram cu o echipă de filmare în Qamishli, care e un oraș mare și plin de praf situat chiar lângă granița turcă, un fel de Tijuana siriană. Chiar dacă Qamishli e controlat de kurzi, kurzii îi permit regimului lui Assad să păstreze un sediu al partidului acolo și să patruleze cu soldați neînarmați de două ori pe zi. Deci, practic, în fiecare dimineață și după-amiază, patru soldați sirieni fără arme conduc un camion și flutură steagul lui Assad în acest oraș care-l urăște pe Assad.

Motivul pentru care kurzii se poartă cu mănuși cu soldații lui Assad e faptul că au reușit, mai mult sau mai puțin, să se țină la distanță de războiul sirian civil doar pentru că nu s-au dat de o parte sau alta. Nu iubesc regimul lui Assad, care le-a refuzat kurzilor drepturile civile de bază cât timp a fost la putere și îi aresta dacă predau limba kurdă. Dar nu sunt nici de partea milițiilor rebele care alcătuiesc Armata Siriană Liberă, mai ales că acestea au arătat că au tendința să se transforme în afiliați al Qaeda fundamentaliști care urăsc țigările, whiskeyul și femeile în secunda în care vor încheia războiul cu Assad. Așa că atunci când cele două tabere au început să se lupte în 2011, kurzii au ridicat un pic din umeri, și-au adus niște veri înarmați din Turcia și Iran să le păzească granița de restul Siriei și s-au străduit să transforme Kurdistanul sirian într-o oază mică și pașnică de drăgălășenie în mijlocul cele mai răvășite țări din Orientul Mijlociu.

Ceea ce au și făcut! Teritoriile kurde sunt dubioase de-a dreptul. Au standuri de înghețată și electricitate în mod regulat și copilași care aleargă pe străzi. Nu se simte că ar fi război aici – abia se simte că ești în Siria. Singura problemă e că acest trai plăcut le-a stârnit mânia milițiilor afiliate cu al Qaeda precum ISIS și frontul al Nusra care au declarat război kurzilor de ciudă că ăștia se răsfață cu vicii precum organizarea de alegeri electorale și toleranța față de femeile care nu respectă legea Sharia și umblă pe stradă cu părul desfăcut. Iar asta înseamnă război. Să le facem viața un iad nemernicilor ăstora dornici de liniște și libertate.

Am condus din Qamshili spre vest, trecând de Ras al Ayn, spre un sătuc agricol care tocmai a fost luat de soldații kurzi din ghearele organizației al Nusra acum câteva zile și arată ca pe platoul de filmare de la Three Kings. Găuri de gloanțe, ziduri dărâmate, fum. Am parcat camioneta și comandantul kurd care trebuia să ne supravegheze a dispărut și ne-a lăsat să facem ce ne taie capul. Inspirați de atitudinea lui relaxată, am început să ne jucăm pe câmpul de luptă, să filmăm pisici vagaboande și curcani, până am dat peste un grup de soldați aflați într-o pauză de suc.

Stăteau în jurul unei sticle de suc de doi litri în spatele unor copaci care, spuneau ei, îi protejau de lunetiștii al Nusra de peste drum. Când i-am întrebat unde e restul unității, și-au dat cănile cu suc pe gît și ne-au condus de-a lungul unui șir de copaci până o clădire mare de ciment înconjurată de un mic zid. Apoi copacii s-au terminat și toți au fugit spre zid prin câmpul deschis.

Am început să alerg și eu și în momentul în care am făcut primul pas, am avut ultimul gând pozitiv despre război, ceva de genul: „Ha, ne ferim de gloanțele lunetiștilor, faze clasice de război.” Dar la al doilea pas, creierul mi se transformase deja într-un cor schizofrenic de vocaliști black metal care urlau: „ALEARGĂ MAI REPEDE CE DRACU FACI AICI SE MOARE PE CAPETE O SĂ TE ÎMPUȘTE ÎN GÂT ȘI O SĂ ȚÂȘNEASCĂ SÂNGE PESTE TOT ȘI O SĂ MORI IDIOTULE DE CE DRACU AI VENIT AICI SÂNGEEEEEEE!”

Știu că n-am pus eu coada la cireașă atunci când am spus „nu” războiului, dar atunci când Culture Club a declarat că războiul e stupid și Edwin Starr a spus că nu e bun de nimic, au uitat să spună și că războiul e cea mai înspăimântătoare chestie de pe planeta Pământ. Înspăimântător fizic. Știi genul ăla de groază care te apucă când vezi fețele de demoni pentru prima dată în Avocatul Diavolului? Camașa te simți constant într-un război.

Evident că mă așteptam să simt frică, doar venisem într-o zonă de război. Dar nu mă așteptasem să simt frică încontinuu, să trăiesc cu groaza în sân pe termen nelimitat, de parcă aveam în stomac un gong care mereu se pregătea să bată pentru a anunța un moment tensionat.

În timp ce am continuat să filmăm satul bombardat, am încercat să-mi controlez frica și să mă comport ca un om ale cărui organe nu urlă că vor să fugă cât mai departe de acolo. Dar de fiecare dată când reușeam să mă liniștesc și să ajung la un nivel mediu de panică, se întâmpla ceva care ridica imediat nivelul la liniuța roșie de alertă. Ba lătra un câine, ba ne trecea un glonț pe lângă ureche, ba pornea motorul unei mașini, ba se oprea motorul unei mașini, ba trecea un avion pe deasupra capului – oricare dintre lucrurile astea avea puterea de a-mi produce o cascadă instantanee de transpirație de la subraț până în zona inghinală. Ceilalți oameni păreau ok, vorbeau normal, fără să li se întrerupă vocile, fără să răgușească și să se uite speriați în jur. Și când zic oameni, nu mă refer doar la bărbați. Forțele kurde conțin în măsură egală bărbați și femei.

Când am ajuns într-un final înapoi în oraș, mi-a luat cinci ore ca să-mi readun mințile. Se poate spune că a fost o recuperare rapidă, dar gândiți-vă că am stat acolo doar o oră jumate. Cum îți revii după ce ai stat un an într-o zonă de război? M-am tot gândit la cât de relaxată părea toată lumea de pe front și la câtă yoga mentală or fi făcut ca să ajungă la liniște de la groaza pe care probabil au simțit-o inițial.

Am luat în considerare și faptul că cei mai relaxați dintre ei sunt poate dependenți de adrenalină și pot suporta doze mari de teamă, simțindu-se perfect normal. Dar ce se întâmplă când doza scade la zero? Știu că există oameni care contestă existența traumelor de război. Dar vă spun, după ce am petrecut o scurtă perioadă de timp nu chiar în mijlocul unui război, ci oarecum în preajma lui, nu înțeleg știu cum e posibil ca cineva să se întoarcă dintr-un război absolut șocat și marcat pe viață.

Cum ar putea cineva să-și streseze acea parte a creierului atâta timp fără să iasă din treaba asta măcar puțin distrus?

E destul de înspăimântător și când limităm chestia asta la câțiva tipi pe care îi lăsăm să poarte arme și le refuzăm permisiunea de a participa la înmormântarea mamelor lor acolo, dar nu ne gândim la amărâții ăia care păzesc granița kurdă de al Qaeda. Stau acolo pe loc, cu groaza în sân, ferindu-se de gloanțele lunetiștilor musulmani până când se plictisesc sau până când Turcia nu le mai permită să treacă granița? Nu pot să nu mă întreb ce se întâmplă când trăiești într-un astfel de coșmar timp de cincisprezece-douăzeci de ani.

Când eram în Qamishli cu o noapte înainte, am întâlnit din întâmplare un fost comandant dintr-una din armatele kurde de gherilă care dormea îmbrăcat, cu pantofii în picioare, pe podea, lângă un pat gol. L-am întrebat pe translatorul nostru care e faza și mi-a spus că e vorba de sindromul Gabar, care e versiunea kurdă traumelor de război denumită așa după un munte turc din cauza căruia gherilele kurde se luptă de zeci de ani. Soldații aleg să doarmă pe jos ca să nu fie prinși cu totul în capcana somnului – patul reprezintă pentru ei o capcană. Acesta e doar unul dintre simptomele cu care rămâi de pe câmpul de luptă. Ar putea fi ca o boală națională a kurzilor. O generație întreagă de soldați îmbrăcați insomniaci. Nu, mulțumesc.

Urmăriți-l pe Thomas pe Instagram @babyballs și pe Twitter @babyballs69

Traducere: Oana Maria Zaharia