FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Jeff Mills ne-a vorbit despre viitorul muzicii techno

Mills vorbește despre rolul tehnologiei și anxietățile variate care apar din cauza ei și despre ce se va întâmpla cu muzica techno și când vom renunța cu toții la dans.
23.5.14

Imagine de Nestor Leivas

Jeff Mills nu prea mai are nevoie de prezentare. Ca unul dintre fondatorii muzicii techno, cariera sa îndelungată acoperă o gamă largă,  de la muzică și film până la o mulțime de detalii complicate care au fost băgate pe gât privitorului pe toate canalele posibile, printre care se numără întrebări despre existență, despre muzică și despre modul în care ne raportăm la ea. În acest interviu în profunzime, Jeff Mills vorbește despre ultimul său proiect cinematografic, The Man From Tomorrow, realizat cu regizoarea franțuzoaică de filme experimentale Jacqueline Caux, apoi despre starea actuală a culturii muzicii electronice, despre science fiction ca o teologie modernă, rolul tehnologiei și anxietățile variate care apar din cauza ei, precum și despre ce se va întâmpla cu muzica techno și când vom renunța cu toții la dans.

Publicitate

VICE: Ți-am văzut reprezentația live pentru The Woman In The Moon a lui Fritz Lang la Sonic Cineplex în Glasgow anul trecut, care a fost de-a dreptul fascinantă. Ai realizat coloana sonoră pentru filme (cele mai multe SF) dintodeauna, însă The Man From Tomorrow e un concept proaspăt. Ai făcut o coloană sonoră originală pentru un film original, în care tu ești personaj principal. Cum ți s-au părut cele două procese?
Jeff Mills: Au fost două tipuri de scenarii diferite. Lang s-a ocupat de scenariu și de structura sa, iar rolul meu a fost să găsesc muzică potrivită pentru ce era deja acolo. Au fost și părți amuzante, așa că am încercat din răsputeri să le fac față, dar în cazul The Man From Tomorrow, a fost mai mult o analiză a sinelui. După mai multe discuții cu Jaqueline, am decis că muzica de fundal trebuia să mă descrie pe mine ca personaj. Cel mai important nu era să ofer un portret bine conturat și distractiv al artistului. Era să încerc să arăt aspectele psihologice prin care o persoană ca mine trece ca să creeze pentru oameni. Distanțarea și apropierea pe care le ai față de publicul tău.

Și ce ai vrut să transmiți cel mai mult cu The Man From Tomorrow la nivel vizual, muzical și conceptual?
Păi, trebuie să-mi descriu viața. Ce văd în fața ochilor, exact cum o văd. Când sunt la petreceri sau călătoresc, ce fel de interacțiuni sau non-interacțiuni am cu oamenii. Vorbesc doar engleză, așa că am și mai puține șanse să vorbesc atunci când călătoresc.

Publicitate

Trebuie să privesc mult, să mă concentrez asupra modului de lucru de la depărtare, cam la fel ca atunci când fac pe DJ-ul. Nu pot să merg în public și să vorbesc cu oamenii, așa că trebuie să-i privesc. De-a lungul anilor, simt că am devenit foarte bun în a-mi da seama când oamenii vor ceva sau când lucrurile trebuie schimbate, datorită gesturilor, privirii, mișcărilor corpului, care se schimbă destul de mult cu timpul. Despre asta am tot discutat mai exact cu Jacqueline.

Cum crezi că a fost pus în practică acest aspect de-a lungul derulării proiectului?
Amândoi am realizat că majoritatea părților din film în care apar eu ar trebui să reflecte ideea asta de distanțiere continuă, chiar și față de privitor. N-aș putea să fiu într-o scenă cu altcineva, pentru că asta e natura vieții mele ca DJ. Nu mai sunt aceeași persoană care eram când am plecat din Detroit, asta e sigur.

Cum așa?
Păi, odată ce călătorești mult, când mergi peste tot și-ajungi în profunzime, nu mai ai același caracter. Înainte, în jurul anilor 1992, țineam la lucruri. Aveam lucruri preferate, mai mulți prieteni, mai multe discuții despre interese comune, lucruri pe care oamenii le luau de bune. Cu cât stai mai departe, cu atât pierzi toate lucrurile astea, câștigi cunoștințe, dar și ajungi la un punct în care chiar nu poți vorbi despre ele prea mult.

Deci pe asta se bazează filmul, pe articularea acestor anxietăți?
Poate, dar cred că ajută și muzica de fapt. Să nu pot merge la un meci de baseball sau să văd o emisiune televizată regulat ajută în procesul de creare a muzicii, deci nu e dificil pentru mine să mă gândesc la spațiu, la călătorii… să fiu pus în situații ciudate și să le descriu. Muzica s-a schimbat datorită vieții pe care o trăiam.

Publicitate

În schimb, cred că înțelesul general a ceea ce înseamnă muzica techno s-a schimbat. Muzica asta devine din ce în ce mai mult sinonimă cu „muzica dance” sau e privită așa, adică e muzică mai ales și-n primul rând de club. Ce crezi despre asta? Crezi că rădăcinile conceptuale ale techno-ului sunt uitate?
Sunt câteva fațete ale problemei ăsteia. Cred că există o bază puternică în industrie pentru cei care vor să creadă că techno e muzică dance, pentru că majoritatea oamenilor care fac parte din ea nu sunt muzicieni. Ei au apărut în lumea asta pentru că voiau să fie DJ și nu știau nimic altceva în afară de asta.

Majoritatea DJ-ilor techno din generația mea, printre care mă număr și eu, au fost întâi muzicieni și așa au păstrat o mare parte din mentalitatea aia creativă în munca lor de DJ. Unii dintre noi înțeleg meseria asta ca o nevoie de a traduce emoția la fel de mult ca întreținutul mulțimii. Dacă poți dansa pe ea, e grozav, e chiar un bonus, dar muzica ar trebui să-ți spună ceva. Ar trebui făcută într-o manieră serioasă și care să binedispună pe cineva doar prin simpla ascultare. Încă mai cred în asta, dar majoritatea nu pun problema așa.

Ce crezi că simte majoritatea asta despre muzica dance privită ca o cultură sau chiar pentru o posibilă carieră?
„Slujba mea e să fiu DJ și să-i fac pe oameni să danseze, așa că dacă oameni dansează, mi-am făcut treaba.” Cred că e greu pentru alții să-și pună problema diferit în cazul techno-ului, pentru că sunt puține astfel de demonstrații în afara ringului de dans. Apoi, exemplele pe care le avem nu sunt prea valorificate pentru că artiștii ăia nu apar pe copertele revistelor: foarte căutate și scumpe. E un mare ghinion. Muzica techno are atât de multe de oferit, dar dacă oamenii nu o iau în serios și nu sunt interesați să învețe mai multe despre ea, atunci va rămâne în același stadiu și în cele din urmă va muri, odată ce ne vom opri din dansat.

„Odată ce ne vom opri din dansat”… Nu cumva e o măsură extremă? Ai dreptate, techno-ul are și mai mult de oferit decât o „ieșire în club”, dar ești sigur că dansul nu va rămâne? Îndiferent de gen, gusturi și așa mai departe?
Sunt DJ de aproape 30 de ani și pot să văd că oamenii dansează din ce în ce mai puțin decât o făceau înainte. Și când zic dans mă refer la atunci când cineva se conectează cu adevărat la muzica pusă. Când ating acel nivel în care pot să-și manipuleze mișcările corpului. Am văzut cum dansul începe treptat să se degradeze până în punctul în care oamenii doar stau și dau din mâini, exact ca în hip hop. În cele din urmă, trebuie să recunosc că techno va ajunge să fie doar ascultat. Va exista o mișcare slabă, dacă va fi și aia.

Publicitate

Asta n-ar trebui să fie o problemă doar a DJ-ului și nu neapărat a producătorilor care alimentează genul?
Păi, producătorii muzicali au un fel de a urmări publicul și de a ține cont de indicații. Dacă publicul nu se mișcă prea mult, nu prea mai ai de ce să încerci să faci muzică încât să-i faci să se miște. De-aia zic asta.

Ce ar putea să schimbe asta? Ce ar putea să oprească sau să schimbe acest declin?
Poate că încă va mai fi nevoie de o persoană care să stea în fața publicului ca să întrețină atmosfera, dar definiția techno-ului, dacă suntem norocoși, se va schimba în altceva. Ceva care e poate mai plin de viață și convingător. Să ducă la crearea unei experiențe pe care ți-ai dori să o ai. Muzica e ca un dispozitiv care te ajută să faci asta.

Îmi imaginez că tehnologia o va face și mult mai posibilă, ca atunci când asculți tehno să te facă să simți că ești în India, în anul 1645. Tehnologia va evolua în tandem cu ceea ce vom ajunge să ne dorim și cu situațiile la care vrem să luăm parte, dar asta se va întâmpla doar dacă suntem conștienți și atenți la modul în care lucrurile se schimbă și mergem odată cu schimbarea.

Să fiu sincer, cred că nu mai dansăm la fel de mult pentru că, de fapt, nu ne place. Ne place să fim în locuri în care e un anumit tip sau număr de oameni, cu un anumit fel de atmosferă, în care indivizii sunt într-un fel luați de val, iar DJ-ul pune muzica într-un anumit mod și există un fel de aură asupra întregii atmosfere, iar treaba asta pare mult mai atrăgătoare decât să dansezi pe bune pe muzică.

Publicitate

Să auzi cum sistemul de sunet vibrează, să auzi o melodie cu adevărat bună - ne dăm în vânt mai mult după asta decât să ne uităm la mișcările altora și să devenim atât de conectați la ce se întâmplă încât să uităm unde suntem. Cred că se va ajunge în situația în care vom putea pune în scenă ceva, vom priza ceva și „vom fi acolo.” Dacă e așa de convingător, cred că oamenii ar prefera să facă asta decât să fie cu adevărat în preajma celuilalt.

Asta sună așa trist.
Nu, nu, nu e trist. Dacă analizezi problema, izolarea pe care o aduce tehnologia ne-ar ajuta să experimentăm mai multe lucruri, mai des și la o distanță mai mare, prin urmare, să ne dea mai multe informații despre cum e lumea și cum sunt oamenii. Nu pot urca într-un avion spre Brazilia acum, dar dacă îmi pun căștile, iau o pastilă sau îmi injectez ceva, asta îmi va convinge mintea că sunt cu adevărat acolo? Atunci ce aș experimenta va fi asemănător cu o plimbare pe un drum în Copacabana. Să simt lumina soarelui pe spate. Să-i ascult pe oamenii de pe plajă. Oamenii s-ar atașa atât de mult de genul ăsta de experiență.

Așadar, dacă dansul și partea socială mai amplă a ieșitului în club nu mai sunt o trăsătură moștenită a muzicii electronice ca experiență, techno nu mai poate fi privit ca „muzica dance” cum îl numim acum, iar noi devenim mai izolați prin tehnologie, care crezi că va fi rolul conceptual, social și chiar la nivel auditiv al muzicii techno? În ce va consta meritul său?
Poate că definiția „muzicii” se va schimba cu totul. Nu va mai presupune doar note cântate la coardele unui instrument, va deveni mai mult decât atât. Poate va duce la o discuție pe stradă cu cineva care nici măcar nu există încă. Muzica există ca să-ți lași mintea purtată într-un univers diferit, însă sunt multe căi prin care poți face asta.

Cu timpul, omul obișnuit va cere mai mult din asta odată ce tehnologia se dezvoltă. Dăm semne că nu ne place viața pe care o trăim și că ne-am dori să fim altcineva. E ca atunci când vezi o persoană foarte bogată, care are mai mulți bani decât poate cheltui: primul lucru pe care îl face e să se izoleze. Se duce pe insule, se închide în ea însăși.

Publicitate

Persoana asta își imaginează cât de bogat, privilegiat și independent complet ar trebui să fie un om, cum să-ți folosești propriile resurse ca să te îndepărtezi de restul populației. Dacă ne este dat ceva prin tehnologie, noi folosim acel lucru din ce în ce mai mult ca să ne izolăm.

Dacă anxietatea și izolarea sunt simptome ale culturii techno în continuă expansiune și dacă ne leagă lipsa noastră de importanță și limitarea la nivelul vitezei tehnologiei, cred că romantismul necunoscutului este făcut praf de realitățile practice ale abilității omului de a folosi tehnologia. Gândește-te, desigur, la călătoria în spațiu. Este scumpă, politizată și periculoasă. Cum putem noi cu toată tehnologia asta și nesiguranța pe care o aduce cu sine să fim încă în stare să visăm la necunoscut, mai exact la necunoscutul pe care muzica techno și l-a imaginat?
Oamenii și-au dorit mereu să ajungă la stele. A fost așa încă de la începuturi. Să ajungi și să fii printre stele presupune să-ți dorești ceva mai puțin limitat, ceva din sfera divinității, una mai privilegiată. De ce crezi că îi numim pe actorii de la Hollywood „stele ale filmului”? Vom face tot ce ne stă în putință să ajungem Acolo.

Birocrația și politica ne stau în cale acum, dar e ca în cazul oamenilor bogați care trăiesc pe insulă, pentru care în cele din urmă insula nu va mai fi de ajuns. Omul acela va încerca să găsească altceva. Vom ajunge acolo plini de energie, iar aici nu mă refer doar la oameni de știință și astronauți. Și omul obișnuit va lua parte. Va presupune eforturi mari ca să ajungem la alte planete. Unii vor muri. Alții vor trebui să moară. Dar va fi necesar să învățăm să gândim ca un colectiv.

Publicitate

Lumea în care trăim acum se bazează pe individualitate, iar asta pentru că trebuie să trecem prin faza asta ca să ajungem la alta mai relevantă, una subtanțială. Poate că într-una în care suntem atât de individualiști încât ne conectăm ca o singură minte ca să facem lucruri cu adevărat mărețe. Poate că exact asta se și întâmplă acum. Suntem în tranziție.

Asta creează o legătură faină cu ceea ce cred că presupune farmecul SF-ului, mai ales în industria filmului. Filmele SF operează pe baza unui sistem de realism/idealism nu ca pe ceva care să se excludă reciproc, ci mai mult pe acest demers fantastic. Când privești spre viitor, spațiu, spre necunoscut, nu e vorba de voyeurism, e exhibiționism. Totul e făcut să fie văzut. Trebuie să fie văzut. Persoana obișnuită are nevoie de povestea asta ca să poată visa, nu-i așa?
Filmele SF sunt făcute de regulă de persoane obișnuite, nu de oameni de știință sau astronauți. Poveștile și publicațiile SF, chiar și benzile desenate, sunt create de persoane obișnuite care-și imaginează o persoană normală în situații anormale. Mi-e și mult mai ușor să mă identific cu asta.

Chiar și-n filme, scenariile SF sunt și ele povești chiar despre filme, despre cum credem în aceste efecte și alte lumi care nu sunt cu totul imposibil de crezut, datorită romantismului obținut prin înțelegerea că aceste lucruri pot fi posibile. Ne dă speranță. 
Da. E pur și simplu o manieră foarte futuristă de a ne privi lumea în momentul de față. Filmele SF sunt ca lecțiile. Pleci de la film cu impresia că ai învățat ceva despre oameni, un lucru pe care nu îl conștientizai înainte, ceva despre oameni și despre cum ne raportăm la ei în anumite situații.

Publicitate

Crezi că tehnologia a avansat acum atât de mult încât elementul fictiv devine mai puțin răspândit și începe să se amestece cu prezentul?
Păi, SF-ul devine știință la un moment dat. Predicțiile devin atât de vii, încât ne dorim să se transforme în realitate. Când te uiți la un SF din anii '20-'40 și apoi te uiți la NASA, la cum operează ei, e de-a dreptul remarcabil. Ai văzut Woman In The Moon al lui Lang? Ai văzut naveta spațială și cum o mișcau pe pista de lansare? Asta se întâmpla înainte ca cineva să o facă pe bune.

Filmul ăla a fost prima dată când o persoană obșinuită a avut șansa să vadă cum arată o navetă spațială. Primul exemplu de numărătoare inversă de lansare. Lang a creat asta. Acum vezi asta la NASA, cum înlătură trenul de aterizare, numără invers pentru decolare: toate astea au venit din ficțiune. Ea a prevăzut mereu realitatea în privința asta. Dacă nu aveam cel de-al Doilea Război Mondial, iar lumea era un loc relativ pașnic, am fi fost în spațiu mult mai devreme decât anii '60.

Încă crezi că există o relație conceptuală inerentă între muzica techno și necunoscutul spațiului?
Schimbarea nu va avea loc prin intermediul câtorva oameni. Va fi necesară o deșteptare clară ca să înțelegem că putem face mai mult cu muzica asta decât să dansăm pe ea, iar oamenii trebuie să fie convinși de asta. Ei trebuie să existe, să le arate celorlalți ce vor să spună și să devină din ce în ce mai buni. Dacă nu se întâmplă asta și nu așa, atunci intrăm în altă discuție. Dacă rămânem cu ideea că noi vrem doar să dansăm? Atunci, dacă asta vrem, să-i reducem din valoare, într-un context în care o auzim doar la mijlocul nopții, rezultată din ea, și să ne închidem mai mult în viețile noastre. Dacă vom vrea asta, va muri.

Din ce motiv crezi că muzica techno și cultura „muzicii dance” au ajuns să fie așa?
Noi am făcut o groază de greșeli la începuturi. Industria a făcut cea mai mare greșeală când s-a concentrat doar într-o direcție, iar asta a fost să te distrezi până ajungi în punctul în care nu o mai poți face deloc, iar interesul moare.

Cultura rave a urmărit traseul ăsta perfect. Am făcut-o până a murit, până în punctul în care nu mai putem discuta despre ea deloc. Mi-amintesc că nu exista mai multă răbdare să asculți altceva dintr-o conversație decât despre cât de grozavă a fost petrecerea. Apoi, cât de demențial a fost DJ-ul. Apoi, cât de bună este tehnologia, deci indiferent de tot ce se întâmpla, se discuta din ce în ce mai puțin despre ce înseamnă muzica.

Publicitate

Presa care scrie despre muzica dance crede că ăsta e un subiect plictisitor. Ei ar vorbi mai degrabă despre petreceri fierbinți în Ibiza decât despre ce vrea un album să spună. Ce i-ar putea face pe oameni să se gândească la viețile lor în afara petrecerii. A devenit o zonă elitistă. Nu vrem să fie pentru toți. Nu vrem ca muzica să le vorbească tuturor. Vrem ca ea să le vorbească celor care se bucură de ea. E monarhia omului sărac. În asta am transformat muzica electronică: o ținem departe de subiectele care caracterizează oamenii la un nivel mai mare. Spațiu, timp, ființa umană? Vrem să vorbim doar despre ce tricou poartă DJ-ul sau ce firmă sunt căștile pe care le folosește.

Crezi că idealurile și conceptele în care ai investit de-a lungul carierei tale au devenit demodate?
Nu au devenit demodate. De fapt n-au făcut parte niciodată din modă. Știam că așa va fi. Când am început, când încercam să fac muzică să însemne ceva, erau atâția oameni care au refuzat-o și nu au băgat-o în seamă. Ar trebui ca mereu să existe câțiva care să se concentreze constant la așa ceva, să-i facă pe oameni să înțeleagă că muzica techno presupune mai mult decât dans.

Nu cred că sunt în competiție cu alți producători și DJ totuși. Ce-mi doresc e să ajung la câți mai mulți oameni posibili, cu subiecte cu care ei se pot identifica și să folosesc muzica electronică în demersul ăsta. Asta ar fi trebuit să facem acum câțiva ani când făceam muzică rave pentru 72 de ore. Să creăm echilibru, să-i dăm un scop mai mare muzicii techno, să o facem mai importantă, totul în speranța că-i vom face pe oameni să-i acorde o atenție mai mare, una colectivă.

Publicitate

Techno are caracter politic. Așa trebuie să fie, pentru că în anumite privințe munca mea a fost mereu o prelungire a Rezistenței Underground, chiar dacă într-o manieră greu de atins. Cultura dance din prezent nu are niciun interes să facă altceva decât ce s-a făcut în ultimii 20 de ani. Ei știu că funcționează și pentru că știu că merge, sunt fericiți. Dacă ei sunt fericiți, atunci continuă să lucreze. Dacă ei continuă să lucreze, atunci au succes. Asta rezumă majoritatea industriei.

Găsești foarte puțini indivizi care își doresc să-i pună pe oameni pe gânduri, să tolereze critica, să se plângă, să continue cu munca asta în ciuda tuturor obstacolelor, iar asta se întâmplă pentru că am căzut în categoria asta populară.

Asta e o critică la adresa artistului din industrie sau ale intrigilor create de presă în cadrul mișcării?
DJ-ii vor să facă pe plac. Mentalitatea noastră inițială, dependentă de genul muzical, nu a fost să-i răsplătim pe oameni și să le dăm ce vor. Era despre eliberarea emoțiilor și să te folosești de aparate ca să le traduci. Nu mai știm mare lucru nici despre asta acum pentru că ne-am băgat în treaba asta ca să facem bani, să devenim faimoși sau pentru că ne îndoim că sentimentele noastre merită acum să fie traduse. În loc de asta, ne concentrăm să le facem pe plac altora pentru că prin prisma ambițiilor ăstora  trebuie să le devenim eroi. Dacă suntem destul de norocoși ca să facem asta și să-i facem pe oameni fericiți, poate că putem să ne creăm și o carieră din asta. Vom fi faimoși. Maeștri. E vorba doar de elitism.

Așa ai văzut mentalitatea inițială a Rezistenței Underground? Se baza pe emoții și pe a-i atinge pe subiecți dincolo de muzică?
Ideea noastră era să prezentăm știința și spațiul. Nu era despre muzică chiar așa de mult. Muzica pe care o făceam la începutul anilor '90 era bazată pe ceea ce citeam. Dacă e ceva de reținut din perioada aia, e că poate genul devine mai interesant când nu se concentrează pe sine. Mi-aș fi dorit să am un megafon ca să le vorbesc tuturor deodată.

Așadar, dacă e să punem totul cap la cap, încă mai păstrezi mentalitatea asta în munca ta. Acum că filmul a avut premiera, ce mai plănuiești? Și la ce mai lucrezi?
Acum că premiera a avut loc la Londra, ducem filmul la Tokyo pentru câteva proiecții și apoi la festivaluri. În septembrie va fi lansat pe un DVD cu o broșură în care apare întregul proces creativ. Jacqueline și cu mine edităm deja un film nou care se numește Oneness. E despre singularitate și despre cum omul și mașina devin o singură persoană. Cred că vom începe să filmăm la începutul anului următor. Am de asemenea și câteva reprezentații orchestrale plănuite și un soi de adaptare a unei cărți pe care am scris-o inspirat de Odiseea Spațială a lui Kubrick din 2001. Asta va apărea în primăvara anului următor la Paris, alături de dans contemporan. Am de asemenea la dispoziție Luvrul din Paris timp de trei luni pentru reprezentații care vor combina dansul, filmul și muzica live.

Mai faci și muzică?
Ah, da, încă fac albume. Următorul se va numi „The Emerging Crystal Universe”, care va fi gata în septembrie, iar apoi voi lansa coloana sonoră pentru The Woman In The Moon al lui Lang. O lansare de trei CD-uri cu 35 de melodii. Încă mai citesc și despre spațiu tot timpul. Citesc în special despre extratereștrii și descoperirile de pe Saturn. Cred că am ajuns la a treia verificare a Inelelor lui Saturn. Urmăresc mereu tot.

Toate fotografiile sunt luate din Man From Tomorrow. Proiecții viitoare sunt planificate pentru Amsterdam și Milano, iar în Tokyo au avut loc pe patru mai.

O poți urmări pe Lauren Marin pe Twitter: @codeinedrums

Traducere: Dana Alecu