FYI.

This story is over 5 years old.

Secrete din bucătăria restaurantelor

Cum să te descurci când ai labagii în restaurant

Le dai sângele pe nas și le scoți și-un dinte.
13.2.13

Bossul e ceea ce maică-mea ar numi un omuleț groaznic. Nu e șeful meu, dar din câte îmi dau seama, face ceva important la o agenție de publicitate de lângă restaurant. Poate face parte din specia aia nouă de publicitari care tocmai a descoperit ironia și care vrea să împărtășească această revelație cu toată lumea la televizor, încercând să-mi vândă cu ajutorul acestei „strategii” tot felul de porcării. Sincer să fiu, habar nu am ce face el la job zi de zi și nici nu mă interesează. Tot ce-mi doresc e să nu mai vină la restaurantul în care lucrez.

Are ochelari cu rame groase și o cămașă din aia ridicolă, neagră, cu guler și manșete albe. Prea vanitos ca să fie gras, e mai degrabă umflat, atât la trup cât și la caracter, datorită atâtor ani de muncă puțină plătită exagerat.

În seara asta, ia cina cu doi lingăi favoriți de-ai lui. Niște vipere care i-au câștigat încrederea îndeplinindu-i tot felul de sarcini. Vinerea vin în grup mare ca să ia prânzul în echipă. Se vede că lucrează la o agenție de publicitate: sunt gălăgioși și poartă haine super colorate. Băieții au tricouri uni și ceasuri mari, fetele poartă haine prea strâmte care le vin prost. Formează o panoplie de culori ca-n junglă la masa din colț, cea de lângă baie. Bat din gene la tot pasul, lăbarii dracului.

L-am servit de multe ori pe Boss și n-a fost niciodată o misiune ușoară. Nu salută niciodată, nu mă privește în ochi și se poartă întotdeauna execrabil. E atât de agresiv și nebun ca un personaj negativ dintr-o bandă desenată. Probabil înăuntrul lui se simte mizerabil. Mi-l imaginez acasă la el, privindu-se dezbrăcat în oglindă și plângând.

Astăzi, lucrurile par a decurge ca de obicei. „Hei, chelner!” urlă ca apucatul. „Unde dracu' e mâncarea?”

Mă apropii de masă cu calm.

„Unde e mâncarea?” îi zic. „Domnule, ați comandat acum trei minute. Unde să fie? În bucătărie.”

Colega mea pune o sticlă de șampanie pe masa de lângă noi. Îmi spune că au telefonat înainte și au cerut ca mâncarea să fie gata când ajung. Bossul se uită chiorâș. „Aia ce e? Noi de ce nu primim?” se răstește în direcția mea. Îi explic că e șampanie și că nu a primit pentru că n-a comandat. „Păi adu-ne una, ce mai stai? Doar merităm.”

„Daaaaaa,” cântă lingăii în cor.

Scot sticla din depozit și îi aud vorbind și chicotind ca demenții. Când mă întorc, toți îmi evită privirea și rânjesc. Aduc pahare și îmi dau seama că nu li s-a oferit apă. Îl întreb politicos pe Boss dacă preferă apă de la robinet, plată sau minerală. „De care-o fi,” îmi spune, făcându-mi semn cu mâna să dispar. Îi spun că aș prefera să aleagă el. Dă ochii peste cap. „Minerală. Bine?”

Între timp, sosesc alți câțiva invitați, iar managerul îi conduce la masa Bossului. Le servesc apa și îl întreb pe Boss ce sărbătoresc. Umflându-se de mândrie, se ridică în picioare, ridică paharul în aer și îmi spune rânjind că au câștigat ieri premiul pentru cea mai bună campanie publicitară la nu știu ce seară de publicitate – ZBANG! Colegul meu Farruh deschide sticla de șampanie și dopul de șampanie îl lovește pe Boss direct în bot.

Farruh e pierdut, înoată contra curentului. Încearcă să acopere gura sticlei cu mâna, dar presiunea crește. Un arc de șampanie țâșnește ca o cobră și împroașcă pe toată lumea, în timp ce Farruh se tânguiește: „AAAAAAAHHHHHHH….” E nebunie, toată lumea și-o ia în freză, se ascunde pe sub mese. Și, deodată, se lasă liniștea.

Bossul se ridică, cu gulerul pătat. Scuipă un dinte chiar pe masă, în fața lingăilor. Poate m-am înșelat la faza aia cu oglinda de la el de acasă, nu cred că omul ăsta a plâns în viața lui. Nici măcar acum, scuipând sânge, nu pare jenat. E o caricatură jalnică. Mă privește pentru prima oară în ochi, se șterge cu mâneca la gură, încleștează pumnii și spune: „Zi, chelner, unde dracu' e mâncarea?”

Urmăriți-l pe Max pe Twitter: @lunchluncheon

Ilustrație de Thomas Slater.

Traducere: Oana Maria Zaharia