Diaspora din Germania reclamă modul de votare din primul tur la Comisia Europeană

Inceputul sfarsitului democratiei from Madalina Rosca on Vimeo.

Mădălina Roșca s-a dus să voteze pe 2 noiembrie în München. A luat cu ea camera de filmat și un prieten fotograf, cum bine îi șade unei doctorande cu o teză despre Filmele revoluțiilor. Ce-a rezultat este documentarul Începutul sfârșitului democrației, despre mizeria de la coada la votat, organizarea dezastruos-rău voitoare și pur și simplul stresul de a fi cetățean român în afara granițelor, de unde nu se votează cum ar vrea actualul guvern.

Cum un mecanism anti-corupție încă monitorizează România și Bulgaria post-aderare, în contextul în care un drept fundamental a fost flagrant încălcat, Mădalina va sesiza Comisia Uniunii Europene, adică le va trimite filmul și va solicita luarea de masuri concrete. Alături de ea, peste două sute de români vor face o petiție sau plângeri individuale, în speranța că vor putea vota pe 16 noiembrie.

VICE: Ce s-a întâmplat în fața consualtului am văzut în film. Ce nu se vede este cum era organizată efectiv votarea. Tu cum ai votat? Câte ștampile, câte cabine de vot?
Mădălina Roșca: Când am ajuns, mi-au trebuit 15 minute până să pun ștampila – și votam pe rând, doar câte unul în cinci cabine. „Ca… câinii", cum zice cineva în film. „Cabine" nu le pot spune. A fost un spațiu foarte mic alocat votului. Câteva cutii de carton tăiate și puse pe o masă (așa-zisele cabine), în care îți băgai capul. Dar eu când am votat, am făcut-o singură și mai erau cutii libere.

Despre ștampile nu știu decât că eu am văzut trei… cred. Sigur, e bine să fie cât mai multe, să se suplimenteze, dar asta e irelevant. Pur și simplu votul mergea extrem de încet. Și am încercat să mă grăbesc! Dar eram șicanați: ba că să nu intri cu poșeta, ba că nu-i bun pixul.

În formular scria să îl completezi cu adresa din străinătate, dar erai sucit din drum: „Păi nu… adresa din buletin. Mai completați unul". Ba că formularul nu e împăturit de patru ori, ba că nu de două. În fine, Kafka la nesfârșit, ai prins ideea. Dezorganizare perfect organizată, asta nu am putut filma.

Câți erați la coadă?
Multe mii: plecau, veneau. Oamenii care au stat șapte ore trebuiau să mănânce, să meargă la baie. A fost foarte umilitor, fâceau cu rândul.

Dar un lucru e sigur: înregistrați oficial la data de 31 decembrie 2013 în landul Bavarez sunt 75 de mii de români (deși clar sunt mult mai multi), și la Munchen era singura secție pentru noi toți. Veneau și din alte landuri. Dar din 2014 s-a dat liber la muncă pentru români în Germania. Deci a venit un nou puhoi. Cred că nu exagerez dacă zic că astăzi sunt o sută de mii de români cu drept de vot deserviți de o singură secție: cea de la München.

Cine sunt oamenii ăia? Ce fac ei în München?
Românii de la München sunt foarte diverși: muncesc în construcții, sunt profesori la universitate sau lucrează în IT. Sunt mulți studenți, mulți din Transilvania, tineri care au învățat germana la școală și au venit direct aici după liceu.

Se aud voci care se plâng; în zona consulatului nu este nimic de mâncare. Cum au rezolvat problema asta sau a toaletei?
În stația cea mai apropiată de autobuz era un chioșc, al unui turc. La ora două vânduse tot. Cineva din diaspora l-a contactat, ca să știe că pe 16 face vânzare, să fie pregătit. Mulți oameni au comandat pizza, se văd cutiile și în film.

Partea cu mersul la baie a fost foarte umilitoare. Toate orele, toți copiii aceia, mulți veniți din Regensburg sau Nüremberg – adică sute de kilometri. Oamenii își țineau mereu locul ca să meargă și să vâneze câte-o baie, pe undeva. Cine și-a bătut joc de noi în felul ăsta? E destul de pervers.

Păi, consulul? Personalul consular?
Asta e porcaria mare: că nu ne-a dat consulatul afară. Arată domnul din imagine precum Anton Niculescu, consul general? Nu s-a dat niciun anunț oficial, nu s-a pus niciun afiș. Unul sau doi bărbati care încercau să țină oamenii afară spuneu mereu „mai aveți puțină răbdare". Era speranță.

Poliția germană a organizat o acțiune foarte inteligentă și sigură, în care oamenii din fața ușii au fost lăsați să creadă că se mai face un anunț. Au fost rugați să se dea puțin în spate și polițiștii au închis ușile într-o clipită. Tot polițiștii germani au încuiat cu cheia ușa consulatului român sub nasul nostru. Apoi anunțul s-a dat mai departe astfel încât oamenii să se îndepărteze de lângă uși. Și în germană – mulți dintre oamenii de acolo nu înțelegeau germana, erau foarte buimaci.

Femeia din filmul nostru a transmis la portavoce „Consulatul român ne roagă să părăsim…". Dar nu știu de unde avea ea informația sau rugămintea. Pentru noi, toți ceilalți, „consulatul" nu a existat.

Încă de la Revoluție suntem o masă manipulată. Uneori suntem paranoici, dar în cazul de față știi cine erau femeile alea? Se poate afla?
Suntem foarte paranoici, tocmai pentru că suntem o masă manipulată. Până și oamenilor din diaspora de aici, care au pașaport nemțesc, le e frică să facem măcar un flashmob, că se va zice că suntem spioni. Nu știu cine sunt femeile acelea. Și ele au încerat să afle cine sunt eu. Dacă citesc acest articol, să mă caute: aș vrea să facem un interviu.

Cine e direct responsabil și cum poate fi făcut să plătească pentru mizeria asta?
Noi scriem scrisori cu întrebările astea: Cine a inventat formularul? Cine l-a redactat? Cine a decis să se completeze afară? Cine a gândit o urnă cât palma făcuta din cartoane de la supermarket? Și la asta mă gândesc când editez ce am filmat sau fotografiat în noaptea aia: pentru tot ce ne-au făcut, pentru toate astea, nu va plăti chiar nimeni?

Ce faci cu filmul? Va exista o parte a doua pentru turul doi, da? O lipești la ce-ai filmat deja sau o lași ca film separat?
Există un documentar excelent, The Battle of Chile, care începe cu ziua alegerilor, martie 1973. În ciuda presiunilor, Allende e ales președinte. Patricio Guzman, regizorul, a simțit că ceva era în aer și a continuat să filmeze până la lovitura de stat din septembrie, cand Allende moare și dictatura lui Pinochet vine la putere. Eu am să continui să filmez: astăzi de exemplu am filmat plecarea spre București a Aidei, inginer român la Munchen, care vine două mii de kilometri pâna la București, ca să depună personal plângere la BEC și solicitările din partea noastră. Continui să filmez, dar sper să nu mai existe nicio parte a doua a filmului. Dupa acest 2 noiembrie de coșmar, sper ca totul să funcționeze mai departe atât de liber și curat și corect și legal, încât să nu am ce film să fac din materialul ăsta.

Tu de când și de ce ai plecat?
Eu nu am plecat… mă împart. Sunt mereu cu un picior în București, avem un ONG acolo. În Germania lucrez în media sau în universitate și fac doctoratul. Paradoxal, mă specializez în documentar de revoluție. Și uite, se pare că va fi nevoie.

Te-a tentat vreodată să revii? De ce n-ai făcut-o?
Până în… 2009 să zic, sau 2010 părea că e speranță în România. Am plecat un an la Londra și m-am întors pusă pe treabă, cu texte de genul „dacă toți plecăm, aici cine rămâne". Știi ce spun? Am deschis ONG-ul, Make a Point. Apoi a luat-o totul razna în țară. Mulți dintre foștii mei colegi din televiziune sunt azi șomeri sau fac rahaturi. Sau ciubucuri. Din 2011 am început să plec din ce în ce mai mult din țară. Iar în vara lui 2012 am primit o ofertă pe bani buni de la o televiziune românească. Am venit atunci înapoi, am stat câteva zile într-o cameră de hotel și m-am uitat numai la televizor. Și răspunsul e NU, nu pot să mă ajut nici pe mine – nici pe nimeni – dacă lucrez numai din țară. Nu în meseria mea, nu acum.

Cum te simți după toate astea?
Când ușile s-au închis, am auzit mai multi oameni spunând: mai am doi, sau mai am trei ani și iau cetățenia. Atât.

Urmăriți-l pe Paul Arne Wagner pe pagina lui de Flickr.

Mai citește despre diaspora:
Am discutat cu românii care au stat la vot în Londra Votul diasporei a fost pentru BEC ca un elefant îndesat într-un trabant Diaspora Română luptă unită pentru Roșia Montană