FYI.

This story is over 5 years old.

18+

Inventivitatea la români: de la țuică în deodorant la sex cu chili

Când eram eu puștan, sârma avea un statut mitic: promitea să transforme orice obiect stricat într-unul funcțional.
5.2.15
Colaj de Dana Alecu

Dacă Arhimede ar fi fost român, nu ar fi cerut un punct de sprijin să răstoarne Pământul, ci o sârmă cu care să-l repare. Când eram eu puștan, sârma avea un statut mitic: așa cum, în Evul Mediu, Piatra Filozofală promitea să transforme orice metal în aur și chiar să îi dea alchimistului viață veșnică, în copilăria mea, modesta sârmă promitea să transforme orice obiect stricat într-unul funcțional care, printr-o îngemănare de sârme, părea să îți promită că va merge pentru totdeauna.

Publicitate

Petru Cimpoieșu a scris mișto despre sârmă în cartea Simion Liftnicul „Sârma joacă un rol deosebit de important în viaţa românului. Un simplu capăt de sârmă ţine loc de toate talentele şi de darurile cu care au fost împodobite celelalte naţii". Românul nu vrea, însă, doar să (se) miște. El vrea și să se încălzească, să bea și să fută (printre multe altele). Cum nu prea ai ce face aici cu o sârmă, a trebuit să găsească înlocuitori.

Foenul și gazul rusesc

Când a fost gerul ăla mare, m-am trezit pe la patru și ceva dimineața în frig. Centrala era oprită, caloriferele – reci, presiunea la gaz – scăzută. Am băgat un telefon la dispecerat la compania care-mi livrează gazul. Spre surprinderea mea, nu doar că mi-a răspuns o doamnă care m-a informat, cu solicitudine, că echipa vine în 15-30 de minute, dar după vreo juma de oră mașina de intervenții – dubiță nouă, cu aspect profi, siglă etc. – chiar a apărut. Eram pe punctul de a începe să îi cânt un imn capitalismului care, iată, în sfârșit a reușit să pătrundă și în România: îți umflă ei banul, e drept, dar îți și arată respectul cuvenit clientului nostru, stăpânului nostru.

Meșterul a descalecat, a tropăit prin zăpada înghețată către cutia prin care îmi intră gazul în casă, s-a uitat competent, s-a întors la mașină, a deschis ușile din spate, și-a luat o pereche de mănuși, după care m-a întreabat: „Aveți un prelungitor lung și un foen?". „Un ce?", am întrebat închipuindu-mi că nu am auzit bine. „Un foen…", mi-a răspuns meșterul făcând cu mâna către căciulă, „…d-ăla de se usucă părul". „De ce?" „Păi a înghețat și trebuie încălzit un pic." Aveam în casă și foen și prelungitor lung; le-am scos, iar meșterul a început să încălzească cutia cu foenul, în creierii dimineții, pe un frig de-ți înghețau coaiele, în timp ce câinele vecinului lătra voios și dornic să trezească întregul cartier.

Publicitate

Mă uitam ca prostul la ăla, cum venise el, cu salopeta lui branduită, într-o mașină branduită a unei companii cu încasări lunare de n milioane de euro, dar cu palma în cur. Atunci, pe loc, nu m-am întrebat ce ar fi făcut dacă eu nu aveam foen – ar fi încercat, oare, să încălzească gazul cu bricheta, ca Dorel? – pentru că mă gândeam, un pic admirativ cum, în secolul 21, sârma a devenit foen și inventivitatea românească face să curgă gazul rusesc. Când meșterul a terminat și centrala mea a pornit voioasă, mi-a recomandat să pun acolo niște cârpe, ca să nu mai înghețe și pe viitor. Bineînțeles că n-a suflat nicio vorbuliță că ăia care îmi cer zeci de milioane de lei pe an pe gaz or să vină să izoleze.

Sârma și avionul american

Fotografii de U.S. Army via Flickr și comunismulinromania.ro, colaj de Dana Alecu

Faza asta cu foenul mi-a amintit de o întâmplare din Irak, când încă mai aveam trupe pe-acolo. Ca jurnalist, căpătasem un loc într-un avion Hercules, să mă întorc acasă. După ce a plecat de la Talil, unde erau majoritatea militarilor români, avionul a făcut o escală la o altă bază, Al Kut, undeva spre granița cu Iranul. Când am aterizat, i-am văzut pe piloți și pe ăia de la sol că au început să se agite: una dintre roți fumega.

Al Kut, deși avea ditamai pista, nu era folosită de Coaliție și ca bază aeriană, așa că ăia nu aveau mai nimic pe acolo: au venit cu un ventilator uriaș pe care l-au pus în dreptul roții, până când s-a dus fumul și, odată cu el, zeci de bucățele de cauciuc și metal, care zburau ca la balamuc. Apoi, liniște. Echipajul s-a retras în avion și a început să răsfoiască cu sârg cartea aparatului, exact cum fac eu, care-s total atehnic, când mi se aprinde un bec în bordul mașinii. Unul dintre piloți mi-a explicat, fără să pară prea îngrijorat, că e nașpa că s-a încins roata aia pentru că, atunci când se închidea trenul de aterizare, aia era exact în dreptul sistemelor hidraulice folosite pentru direcție. Până la urmă, după ce s-au tot gândit și au vorbit și cu cei de acasă, piloții au zis că zboară fără să mai închidă trenul, că oricum la cinci mii de metri e frig și se răcește. Îți cam dai seama cât de vesele au fost pentru mine alea câteva ore până am ajuns la București.

Publicitate

Hercules-urile din dotarea armatei române sunt niște vechituri, dar își fac treaba bine. Odată am aterizat în Irak cu unul căruia i se găurise un flaps. Băieții l-au sudat și au plecat înapoi către România - și da, ai înțeles bine, un avion cu o piesă importantă din aripă cârpită a zburat bine-mersi. Chestia asta am văzut-o cu ochii mei.

Cea mai tare fază cu un avion Hercules mi-a fost, însă, povestită și s-ar fi întâmplat în Afghanistan: avionului i se stricase unul dintre motoare. În astfel de situații, americanii așteaptă liniștiți să vină echipele de intervenție și să schimbe motorul cu totul. Ai noștri s-ar fi uitat să vadă despre ce e vorba, ar fi pus o sârmă și ciao, la revedere, de se uitau ăia prostiți la el. Nefiind în Afghanistan atunci, nu știu dacă aceasta este o nouă pagină adăugată glorioasei istorii a sârmei sau doar o legendă, dar după ce am văzut avionul pregătit de zbor cu un ventilator sau un aparat de sudură, înclin să cred că un sâmbure de adevăr e pe acolo.

Conserva cu țuică și prohibiția lui Gaddafi

Colegul nostru de la VICE Australia a făcut acum doi ani o excursie în satul Baliboi, din Transilvania, ca să vadă cum se face palinca de 70 de grade. Vezi filmul aici.

Prima noapte de război pe care mi-o amintesc, în martie 2003, am petrecut-o într-un apartament din Kuwait bând gin tonic alături de niște românce care lucrau acolo. Prin oraș urlau alarmele de câte ori irakienii mai trăgeau cu câte o rachetă (aproape toate au fost doborâte în deșert), o groază de oameni, majoritatea occidentali, se băgau conștiincioși prin bunkere, cu măștile de gaze pe față pentru că era mitul că Saddam avea arme chimice, însă mie mi se rupea – era pentru prima oară în câteva săptămâni când puneam gura pe alcool. În Kuwait e prohibiție, iar dacă te prind, se poate lăsa cu ani grei de pușcărie, însă asta nu i-a oprit niciodată pe români. Fetele făcuseră rost de gin de contrabandă, în sticle de apă de plastic, la o sută de dolari bucata, dar existau și metode mai inventive ca să bei ceva.

Pe la începutul anilor '90, când am fost prima oară acolo, taică-meu, care lucra la Ambasada României, își făcea vin în curte. Cumpăra suc de struguri de la super-market, îl punea într-un bidon cu un pic de zahăr și niște drojdie pe care o primise de la un ungur, iar într-o săptămână sucul fermenta și avea 20 de litri de vin.

Publicitate

În Libia lui Gaddafi, prin anii '80, era, însă, și mai mișto. Taică-meu își căra la ambasadă țuică de acasă în cutii de conserve, unde i-o puneau unii de la o fabrică; nu doar că veneau cu tot cu etichete, dar ca nu cumva să le bage la raze și să întrebe libienii ce-i cu atât lichid, mai băgau și câte o pară sau o caisă. Alții, care aveau pile pe la fabrica de cosmeticale, aduceau țuica în deodorante. Se producea și în plan local, la oala cu presiune, de cinci kile, sau chiar la cazane.

Cea mai tare fază au făcut-o muncitorii de la ARCIF, care făceau nu știu ce lucrări de îmbunătățiri funciare și foraje de apă prin deșert. Ăia își făcuseră ditamai cazanul și produceau la greu țuică și vodcă, cu fructe, cu cereale și o groază de zahăr, ca să iasă mai repede și mai mult. S-au gândit să mai facă un ban și au început să o vândă și libienilor, dar nu oricui, ci unei unități militare, unde trimiteau țuica în butelii pe care le modificaseră, astfel încât capacul să poată fi deșurubat.

Bineînțeles că libienii s-au prins, când soldații au început să li se îmbete și, mergând pe fir, au ajuns la ăștia în deșert. Deși aflaseră că le vine control, românii n-au vrut să arunce bunătate de borhot pus la fermentat, așa că l-au băgat în butelii, pe care le-au îngropat în nisip. Din cauza fermentației a crescut presiunea, iar alea au început să explodeze, de parcă era un câmp de mine, așa că toată gașca a fost luată pe sus. Norocul lor a fost că relațiile dintre Libia și România erau, cum se spunea pe atunci, „frățești", așa că le-au dat drumul repejor și i-au expediat acasă, unde presupun că au putut, cu toții, să bea pe săturate.

Sex fierbinte în Africa și lupta împotriva SIDA

Înainte de Afghanistan și Irak, cea mai importantă misiune externă a armatei române post-belice a fost cea din Angola, unde am avut militari în cadrul forței ONU de menținere a păcii. O parte din cei care au făcut Angola, la mijlocul anilor 1990, au prins după aceea și Afghanistanul și Irakul. Din poveștile pe care le-am auzit despre Angola – inclusiv d-alea de amor teribil cu localnice, unele dintre ele fiice de negustori și traficanți de diamante care încercau să-i facă pe ai noștri să le ia de neveste și să le scoată de acolo – cea mai mișto e cu lupta împotriva SIDA.

Îmi povestea un ofițer că, la un moment dat, a ajuns în inspecție într-o bază în care erau ai noștri și, din când în când, se auzea câte un urlet de femeie. Ăsta i-a întrebat ceva de genul, „Ce faceți băi, tâmpiților, torturați pe careva?", la care băieții s-au pus pe rânjit. Nu torturau – futeau. Și nu te gândi la chestii sado-maso. Băieții găsiseră rezolvarea la un set de probleme. SIDA era în floare, iar prezervativele nesigure – din cauza climei, aveau tendința de-a se rupe mai ușor; ai noștri găsiseră o metodă să afle când se întâmplă asta, ca să poată să o scoată la timp. Își puneau un prim prezervativ, peste care presărau ceva piper sau chilli, după care, peste ăsta, puneau al doilea prezervativ. Când prezervativul respectiv se rupea, piperul ajungea în pizdă, iar tipa începea să urle, așa că ăștia și-o scoteau repede și înlocuiau prezervativul rupt cu unul nou-nouț.

Cătalin Nicolae a studiat și a lucrat ca jurnalist în Orientul Mijlociu, are un master pe studii orientale, cu o lucrare de disertație despre jihad si interpretarea pe care i-o dau acestuia gruparile extremiste.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre obiceiurile românilor:
Fraudarea alegerilor este una dintre cele mai vechi tradiții românești Românii sunt un popor cu o tradiţie lungă în scatofilie Cinci tradiții de Dragobete pe care nici pulea nu le va respecta