Am învăţat că şi cancerul poate fi dureros de amuzant

Mama a fost diagnosticată cu limfom acum câţiva ani. Acum a intrat în remisie, dar a fost o perioadă oribilă prin care familia mea n-ar vrea să mai treacă nici într-un milion de ani. Dar, precum un tort făcut din rahat de câine cu bucăţele de ciocolată ascunse prin el, au fost şi momente haioase.

Primul moment amuzant a fost când am internat-o pe mama că avea un număr foarte scăzut de leucocite şi a primit imediat o transfuzie, înainte să fie diagnosticată de un specialist. Ea a rămas parţial surdă de la otită, aşa că doctorul trebuia să urle foarte tare, ca spartanii din filmul 300, de faţă cu toţi ceilalţi pacienţi şi medici. „DIN PĂCATE AVEŢI CANCER. DAR E D-ĂLA BUN! E CEL MAI BUN TIP DE CANCER DE CARE PUTEŢI SĂ AVEŢI." Era absolut absurd.

Apoi a urmat chimioterapia. Părul mamei cădea în smocuri după primele şedinţe şi rămăsese doar cu o dungă mare spre ceafă, lungă cât o riglă. Arăta ca un kickboxer mongol de la K1. M-a pus pe mine şi pe surorile mele să-i facem ce-a mai rămas într-un fel de breton, aşa că l-am extins peste capul ei foarte chel, ca să-i acopere fruntea fără sprâncene. Era ţepos şi-i ieşea de sub batic, ca un fel de tarantulă, dar tuturor ne era prea milă să-i spunem. N-o să uit cât oi trăi expresia ei când ne-a întrebat dacă arăta bine. Am minţit-o. Apoi am râs. Nu conta, am făcut-o să se simtă mai bine.

Apoi, sora mea a convins-o pe mama să accepte să-i tundem ce-a mai rămas cu o foarfecă de bucătărie. A fost un moment tulburător care încă mai bântuia una din surorile mele. În acel moment, ochii mamei erau ca ai unui copil mic (mari, lucioşi, agitaţi, în căutare de siguranţă şi validare). Sora mea i-a devenit ca un părinte, o liniştea cu vorbe dulci, îi gătea tot ce voia instant, îi curăţa faţa cât stătea în pat şi o asculta cum vorbea de Dumnezeu, sensul vieţii şi de claritatea pe care-o impune cancerul asupra celor care suferă de boala asta. Apoi, mama o întreba dacă braţele ei par grase, îi cerea prăjiturele cu unt şi adormea în timp ce vorbea şi sforăia.

Taică-miu refuza să creadă că mama are cancer şi nega totul. Înlocuise cămăşile sale cu tricouri cu sloganuri din motive de confort. Mama era prea obosită să meargă cu el la cumpărături, aşa că într-o zi s-a dus la rugăciunea de vineri de la moschee cu un tricou pe care scria „Una cerveza por favor". Habar n-avea ce înseamnă, şi-şi mai cumpărase un tricou cu o ilustraţie cu peisaje olandeze cu sloganul „fabrică de vânturi." Era ca un preşcolar care se îmbrăca singur prima dată în viaţă şi ajungea în pijamale la şcoală.

Era amuzant, dar şi sinistru de trist. Ştiam că amărâtului pur şi simplu nu-i mai păsa de cum arată după ce femeia pe care a încercat s-o impresioneze timp de 40 de ani, nu va mai fi alături de el.

Când a venit iarna, mama trebuia să poarte o căciulă de mafiot sub glugă, ca să nu-i îngheţe capul. Mergea pe stradă îmbrăcată că băieţii din găştile de cartier. Tata o scotea la întâlnire pe la patiserii asiatice. Trăgea maşina în faţa patiseriei, comanda nişte turte dulci şi stăteau să le mănânce acolo şi vorbeau despre orice în afară de cancer. În timpul ăsta, tatăl meu pensionar purta o bască, ochelari de vedere şi un tricou XL cu o imagine cu Al Pacino şi un pistol imprimate pe el. Nu-şi dădeau seama cât de ridicoli păreau şi asta făcea momentul şi mai frumos.

Mai era şi Edna, colega de salon a mamei, care-şi tot îndesa tubul de oxigen în fund. Delira şi nu o vizita nimeni. Asistenta venea o dată la câteva ore şi spunea „Vai, Edna! Unde e tubul? Ţi l-ai băgat iar în fund?" O s-o ţin minte mereu pe Edna, pentru c-o făcea pe mama să râdă, chit că neintenţionat, şi pentru omenia cu care o tratau asistentele, care nu rămâneau niciodată fără afecţiune şi simţul umorului.

Cancerul este o boală sălbatică care, odată ce şi-a înfipt ghearele în tine, nu mai vrea să-ţi dea drumul. Mereu îţi arată degetul mijlociu şi-ţi spune „Ţeapă! N-am terminat cu tine, fraiere," dar modul în care cei care suferă de această boală rezistă în faţa tratamentului este incredibil.

Cancerul o să dispară într-o zi. Dar pe cât e boala de încăpăţânată, pe atât trebuie să fii tu de jovial şi haios oricând poţi, cu oricine poţi. Chiar dacă şansele sunt slabe şi chiar dacă te simţi vinovat c-o faci. Pentru că dacă nu râzi, o să plângi. Crede-mă, e singurul mod prin care poţi să treci peste aşa ceva.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre cancer:
Cum e să ai cancer la 20 de ani A găsit tocilarul ăsta leacul pentru cancer? Cât de aleatoriu loveşte cancerul?