FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Bass, petreceri și veste antiglonț: începuturile clubului Fabric

Fabric este primul club construit într-o fostă carmangerie.
18.11.14

În momentul în care compari un club de noapte cu o carmangerie, primele imagini care te lovesc sunt bobocii care-şi îneacă necazurile în Jägermeister, bodigarzi care te violează din priviri și zone pline cu vomă pe care tre' să le eviți când sunt luminate, atunci când o iei spre ieșire.

E ironic că cel mai tare club din Londra e plasat într-o fostă carmangerie.

Oricine e băgat în scena de rave din Mare Britanie sau în scena de muzică electronică în general a auzit de Fabric, labirintul dintr-o măcelărie veche care a devenit o Mecca a muzicii electronice dance. E un club în toată regula, unde mergi să asculți dubplate-uri și să te lași hipnotizat de drop-uri, nu o văgăună golită de personalitate unde bei o sticla de vin și există o politică de percheziție a genților.

Localul și-a celebrat recent cea de-a 15-a aniversare, dar mă îndoiesc că vreunul din acei pelerini ai drum'n'bass-ului sau clubberi matinali își dau seama cât de mult datorează acest local cofondatorului său, Keith Reilly, un om cu un caracter și o poveste fascinantă, pe care l-am intervievat cu ocazia acestei aniversări.

Toată povestea pornește de la numele lui de familie, Reilly. Familia Reilly din Marea Britanie este una dintre cele mai notorii clanuri de crimă organizată, după familia Adams din nordul Londrei. Cele două clanuri au dus bătălii constante pe Caledonian Road în anii '80 și '90. Unchiul lui Keith fusese arestat la 65 de ani, prins cu şase kile de cocaină și, după spusele polițiștilor, „destule arme automate ca să lupte cu talibanii."

Publicitate

Dar Keith insistă mereu asupra faptului că în partea lui de familie nu există oameni care să fi intrat în afacerile ilegale. Tatăl său vine dintr-o familie de 15 frați și nu prea mai avea loc în grupările de jaf armat sau înșelătorie, așa că Keith a crescut într-un mediu dominat de ocupația (relativ) onestă de livrare și distribuție de marfă. „Asta a contat mult," ne spune el, „c-am avut acces la multe depozite goale."

Așa că, precum orice tânăr obsedat de Bowie sau Velvets, Keith a dat petreceri în depozite goale.

„Erau niște nopți absolut sălbatice. Era o atmosferă pură de garage, și aici nu mă refer la UK Garage, ci la spiritul old garage, fără reguli, fără griji. Puneam totul de la James Brown și Fela Kuti la Chaka Khan și The Stones… totul era ilegal, dar scena de warehouse rave nu exista la sfârșitul anilor `70; poliția nu avea ce să ne facă, chiar dacă ne-ar fi prins."

Spiritul anarhist al petrecerilor timpurii din depozite abandonate, împuternicit de venirea acid house-ului, au fost lucrurile care l-au inspirat pe Keith să-și abandoneze afacerea de copiere a CD-urilor și vinilurilor, ca mai apoi să-și facă propriul club de noapte, în 1992. „Era o reacție la rahatul de care eram înconjurați," spune Keith. „Scena muzicii de dans se depravase, cu happy house sau handbag house sau cum căcat or fi vrut să-i mai zică. Totu' se rezuma la cantitate peste calitate: cât mai mulți DJ-i pe flyere, adună cât mai mulți pariori, rahaturi d-astea nasoale rău."

Așa a ajuns Keith să-și vândă casa părintească ca să investească într-un club la care chiar şi el ar fi dorit să meargă. Au trecut șapte ani și multe inițiative ratate până să fondeze Fabric. „Farringdon era doar o zonă industrială căcăcioasă înainte, dar era fix în centru, ceea ce era perfect," spune el. „Spațiul în sine era de nerecunoscut. Au durat doi ani până când am reușit să modific strucutra ca să fie potrivită pentru un club, dar îmi formasem ochiul pentru așa ceva de la petrecerile din depozite… am intrat și știam deja ce trebuie făcut."

Dar nu ai succes garantat doar pentru că pricepi să găseşti locuri faine. „Toți ceilalți din industrie credeau că suntem nebuni," spune Keith. „Era un club, Home, care urma să se deschidă cu o lună înainte de al nostru. Țin minte că venise un agent, care mi-e prieten bun acum şi ne-a zis așa:

Publicitate

„Tu realizezi că Home deschide cu lună înaintea ta, nu?"
​„Da."
​„Și realizezi că Djii lor rezidenţi sunt Paul Oakenfoald și Danny Rampling."
​„Da."
​„Păi și cine îs DJii tăi?"
​„Terry Francis și Craig Richards."
​„Cine căcat îs ăia?"
​„Sunt prieteni de-ai mei."

„Am realizat că păream copilăros pe măsură ce ziceam chestiile alea,dar știam că aveam dreptate. Știi, băieți precum Craig nu prea aveau evenimente pe vremea aia. Totu' era concentrat în juru' house-ului ieftin, iar orice tentativă sofisticată sau mai cu suflet era pierdută în ceață. Așa am ajuns, atunci când am deschis Fabric, să ne impunem că n-o să facem compromisuri când vine vorba de calitatea muzicii și ne-am ținut de asta."

Home a dat kix după doi ani, în timp ce Craig Richards și Terry Francis au rezistat până azi, la 15 ani de atunci. Sunt între cei â mai longevivi DJ din istoria muzicii britanice.

Un lucru era clar, Fabric răspundea unei cereri enorme de pe scena de club din Londra.

„Primele nopți erau niște carnagii," își amintește Cameron Leslie, celălalt cofondator și mâna dreaptă a lui Reilly din primele zile. „Erau cozi care ocupau străzi întregi, iar noi nu prea ne priceam la case de marcat sau sisteme de alarmă. Când am dat startul, nu aveam pe nimeni care să se ocupe de garderobă, un lucru foarte important, pentru că doar așa puteam controla fluxul de oameni care intră și ies, așa că l-am sunat pe taică-miu, singura persoană pe care o ştiam care nu era un nebun drogat şi care a condus vestiarul militărește în primele trei luni."

Publicitate

„Singuru' lucru la care ne pricepeam era sistemul de sunet," adaugă Leslie.

Iar când vine vorba de Fabric, sistemul de sunet e ceva aparte, îl separă de restul, asta și politica de rezervare. „În majoritatea cluburilor, sistemul de sunet e ultima grijă, absolut oribil," spune Reilly. „Fabric e construit în jurul sistemului de sunet… e un circuit constant de iubire pentru asta. Chiar și acum oamenii noștri sunt acolo săptămânal, modifică, repară, îmbunătăţesc totul pe zi ce trece. Sunt unele din lucrurile faţă de care nu vrem să facem compromisuri."

Oricine a dansat acolo știe că magia​ sistemului constă în cele patru sute de traductoare de bass din podeaua sălii principale, alături de sonorizarea standard. Simți bass-ul în picioare în aceeași măsură în care-l auzi. Acest sistem de „corp sonic" transformă fiecare om prezent în acea încăpere într-o cămăruță de rezonanță. Îți vibrează fruntea în tandem cu sunetul, ceea ce într-o seară faină de drum and bass devine indescriptibil de plăcut.

„Da," spune Reilly şi râde, „singura problemă era că, în primele zile, la unele petreceri orientate spre iubire, veneau fete care luaseră prea multe pastile, se așezau pe podea şi zâmbeau larg, satisfăcător. Mi-am zis: „Vai de capu' meu, am construit cel mai mare vibrator din lume."

Odată cu succesul subit au venit și pericolele. Dealerii britanici de droguri vedeau un loc să facă profituri de milioane de lire și au încercat să preia toată treaba. Reilly primise amenințări serioase, uneori chiar la el acasă, de la persoane din partea cărora nu ai vrea să primești amenințări serioase.

Publicitate

Așa că a avut de ales: ori își suna unchii și pornea un război între clanuri de infractori, ori se luptă singur cu bandiții. „Păi, cine aleargă cu ogarii, devine ogar," spune Keith, „dar nu cred că puteam alerga la fel de repede. Oricum, treburile alea nasoale nu mă reprezintă deloc. Le-am spus că voi merge la poliție, lucru care de obicei nu prea merge cu genul ăsta de oameni. Totul s-a terminat cu bine până la urmă, dar a trebuit să port o vestă antiglonț în primul an, iar căsătoria mea s-a rupt. Nevastă-mea nu se bucura de telefoanele în care era îndemnată să-și adune lucrurile și copiii și să plece din casă."

Când fusese întrebat, inevitabil, de cea mai memorabilă noapte din zilele timpurii, Keith a devenit sentimental. „Să-l ai pe John Peel DJ era special," spune el. „Nu voia să o facă la început, avusese experiențe nasoale în alte cluburi, în trecut. Dar a terminat noaptea cu Teenage Kicks și toată lumea scanda după el și îl cărau pe umeri. Avea lacrimi în ochi, și noi la fel. Era ca un zeu pentru noi, când eram mic adormeam cu muzica lui în urechile mele în fiecare seară."

Pe măsură ce vorbeam cu Keith și cu gașca fondatoare Fabric, care încă formată din oamenii care au pornit totul acum 15 ani, se simţea spiritul de explorare muzicală a lui John Peel. Reilly e empatic: „Multe genuri și trenduri de muzică dance au circulat în ultimii ani, iar noi continuăm să facem ce facem. Regula noastră este să nu alergăm după trenduri, să nu intuim ce va fi popular mai târziu și niciodată să nu chemăm un artist în care nu credem. E o treabă bleagă, mereu o să-ți iasă prost.

„Sunt obsesiv, pentru că dacă găsesc o piesă faină, nu vreau doar s-o asculți, vreau să simți exact același nivel de emoție pe care îl simt eu, iar acest lucru îi scoate din minți pe prietenii mei. Cred că singurul meu scop pe lumea asta e să găsesc lucruri frumoase și să le arăt lumii, atâta tot."

S-ar putea ca toate acestea să sune puțin exagerat pentru o clădire mare plină cu oameni și alcool, dar entuziasmul lui Reilly e contagios, iar calitatea programului și continuitatea lui în cadrul programului Fabric e ceva unic pe scena din Londra. Iar acea atenție la detalii și refuzul de a urma trend-uri este prezent în absolut tot ce fac ei, precum faptul că în 2014, încă există acea casă de producții bazată pe abonamente, unde fac CD-uri (le țineți minte?) vândute în porţigarete metalice hand-made, care au ajuns iconice.

Fabric s-a deschis ca răspuns la cluburile kitschoase din anii '90, dominate de nume precum Judge Jules, Lisa Lashes și Seb Fontaine. Toată treaba a continuat pe parcursul a 15 ani până în ziua de azi, când Fabric a rămas o insulă într-un ocean format de Steve Aoki, Avicii și Guetta. Și așa sperăm să rămână, ca o fostă carmangerie împotriva carmangeriilor.

Traducere: Cipri Horge

Citeşte mai multe despre muzica dance:
Cin​eva trebuie să le explice americanilor ce-i ăla rave ​Jeff Mills ne-a vorbit despre viit​orul muzicii techno ​Care sunt cei mai mari fani​ Skrillex