Traficanții de droguri construiesc cele mai mișto parcuri tematice

Când Poliția Națională din Columbia l-a împușcat, în cele din urmă, pe Pablo Escobar, în decembrie 1993, acesta deținea ceea ce era probabil cel mai de succes cartel de cocaină din istorie, ce valora în jurul a 25 de miliarde de dolari (15 miliarde de euro). Ai putea să faci cam tot ce vrei cu o asemenea sumă de bani, iar Escobar așa a și făcut: a construit case pentru săraci, s-a asigurat că este ales în Congresul Columbian și deține o mare parte din nord-estul orașului Medellín ca și cum ar fi propria lui feudă.

În 1978, a cumpărat un vast teren în afara orașului și a început să construiască Hacienda Nápoles, un fel de complex întins în care te-ai aștepta să locuiască cel mai bogat traficant de droguri din lume, completat cu propria sa gamă de animale sălbatice. Când a murit, terenul a fost ignorat pentru un deceniu și s-a deteriorat. Casa a fost jefuită de localnicii care erau convinși că el ascunsese bani sau droguri în pereți, iar hipopotamii au devenit sălbatici.

În cele din urmă, le-a venit ideea strălucitoare de a redeschide moși, dar s-o transforme într-un parc de aventuri. Au păstrat numele, i-au dat un stil de Jurassic Park și l-au redeschis publicului. Au creat o destinație turistică de familie: un complex încă dărăpănat cu niște figurine de dinozaur, niște hipopotami, adică moștenirea unui om a cărui proprietate a fost responsabilă de 3000-60 000 de decese.

Ca să ajungi la Hacienda Nápoles trebuie să faci trei ore și jumătate cu o trăsură, de la Medellín către micul oraș Doradal și, de acolo, mai sunt încă zece minute cu o mașină până la porțile principale. Ele au rămas acolo așa cum le-a proiectat Pablo, cu avionul Cessna care a zburat pentru prima dată în State, încarcat cu cocaină, afișat cu mândrie deasupra lor. Actualii proprietari au decis să revopsească avionul în dungi de zebră, probabil pentru a-i face pe vizitatori să uite că a aparținut celui mai infam traficant de droguri din istorie.

Am aranjat să mă-ntâlnesc cu vechiul meu prieten Ilmer, aici. El este din împrejurimile orașului Puerto Boyacá și avea 12 ani când a murit Pablo. Ilmer mi-a spus că mulți dintre localnici încă îl numesc El Patrón sau „The Boss,”  un fel de Bruce Springsteen, dacă ar fi avut propria lui poliție.

Primul lucru pe care-l observi la Hacienda Nápoles este faptul că este mare… al dracului de mare.

Îți trebuie o mașină doar ca să mergi în jurul terenului, pe care proprietarii l-au pictat cu gust în aceleași dungi de zebră, ca toate chestiile de acolo. În timp ce acest lucru este în conformitate cu noul parc safari, poate exista de asemenea un semn pe care Pablo l-a îngropat pe undeva. Este o poveste pe care localnicii o adoră: recent, a fost dramatizat în serialul columbian „Escobar, el Patrón del Mal”, faptul că, după ce autoritățile din Bogota au reținut zebrele destinate pentru grădina lui zoo, Pablo și-a trimis oamenii să le fure înapoi și a înlocuit animalele exotice cu măgari pictați în dungi negre și albe.

„Putea să facă orice!”, râde Ilmer. „Avea atât de mulți bani!”

În zilele noastre, o zi în acest loc te va costa 32 000 de pesos (10 euro) sau puțin mai mult dacă vrei să folosești oricare dintre diferitele parcuri acvatice.

„Locul a fost confiscat într-o razie a DNE (Dirección Nacional de Estupefacientes)”, a explicat Ilmer. „Dar, când aceștia fac o razie la regii drogurilor, ei uită de multe ori de locurile în sine și le lasă timp de 10-15 ani. Apoi, cineva, o companie privată, a închiriat acest loc și acum îl deține.”

Pablo a cumpărat inițial patru hipopotami de la grădina zoo din San Diego, în 1981: un mascul și trei femele. În prezent, sunt 40 care trăiesc acolo, toți descendenți ai acelui hipopotam mascul, care încă trăiește fericit ca un cap al familiei.

Am presupus că toți dinozaurii din jur au fost pregătiți de către unul dintre obsedaţii de Jurassic Park care se ocupă de parcul ăsta, dar se pare că și ei reprezintă instalațiile originale ale lui Pablo. Se presupune că le-a construit pentru a le oferi copiilor lui un loc unde să se joace, ceea ce demonstrează în mod concludent că orice părinte este mult mai amuzant când are tone de bani de pe urma drogurilor, pe care îi aruncă în jur.

Dar, în timp ce soția și copiii lui Pablo voiau să viziteze Hacienda Napoles, el prefera ca ei să stea acasă, în Medellin, astfel ca el să poată să dea petreceri generoase acolo, cu femei din toată America de Sud , pentru a distra pe oricine voia să influențeze, cum ar fi ofițerii superiori de poliție sau oficialii guvernamentali.

Există câteva dintre aceste diorame de dinozauri la luptă răspândite în întregul complex. Aici este una, de exemplu, a unui Triceratops care înjunghie un T-rex în abdomen.

Iar aici sunt alte lucruri care sunt sigur 95% că au fost meșteșugite de maniacul din spatele acelei grădini zoologice palestiniene, taxidermice, îngrozitoare.

Pablo a iubit cultura europeană, prin urmare, numele de „Hacienda Nápoles” este inspirat de o excursie a lui la Napoli. Pe lângă titlul de proprietate, el a adus înapoi, de asemenea, o dragoste pentru luptele cu tauri și a decis să construiască propria lui arenă cu cinci sute de locuri.

Actualii proprietari au transformat arena într-o expoziție de chestii legate de Africa puțin dubioasă, completată cu niște caricaturi mari, sculptate de membrii tribului și un zid de renume african care începe cu Nelson Mandel, şi continuă cu niște poze cu Charlize Theron și Didier Drogba.

Trebuie să fi fost dificil pentru noii investitori să afle exact cum să se ocupe de moștenirea pivotului temut și iubit în aceeași măsură, din spatele parcului lor tematic. De fapt, probabil de-aia nu se menționează pe nicăieri, în complex, numele „Pablo”, în afară de incinta muzeului din mijlocul parcului, care este în întregime dedicat lui „El Patron”.

Iată colecţia sa de mașini clasice, care a fost distrusă de rivalul Cali Cartel, când au bombardat casa din Medellin, în 1988. După ce focul a ars tot, Pablo a mutat toate mașinile carbonizate la noua sa proprietate, ca un semn de sfidare, şi i-a dat locului acel farmec specific pe care-l vei găsi, de obicei, doar într-o curte de fiare vechi..

Există posibilitatea ca oamenii să fie deranjați că guvernul a aprobat un muzeu care glorifică viața unui om care a omorât 30 de judecători și 457 de polițiști, precum și nenumărați dușmani. Deci, pentru a fi siguri pe cine onorează acest loc, noii mecanici au pus aceste poze: una cu Pablo îmbrăcat ca un bandit mexican, posterul lui cu „WANTED” și una cu trupul lui neînsuflețit, la intrare, sub cuvintele „Triunfo el Estado” („Triumful statului”).

Casa a fost lăsată cam în aceeași stare de degradare în care a fost găsită, după ce localnicii au distrus-o, în căutarea comorilor ascunse ale lui Pablo. Dar fotografiile de pe pereți arată Hacienda Napoles în timpuri mai vesele. El Patrón sărea prin piscine sau era îmbrăcat ca un prinț arab.

Desigur, toată acea nostalgie trebuie să fie compensată într-un fel, astfel că noii mecanici au făcut o treabă fantasticăcu acest morbid și întunecat punct mort.

În cazul în care nu ți-ai dat seama, asta-i o poză cu locotenent-colonelul Hugo Aguilar care stă triumfător deasupra cadavrului lui Pablo, iar pereții sunt căptușiți cu portrete alb-negru ale ofițerilor de poliție pe care i-a ucis.

La o scurtă distanță de la intrarea principală este aerodromul privat pe care oamenii lui Pablo l-au construit astfel încât el să piloteze avioanele direct la diferitele lui avanposturi din nord, cum ar fi baza sa de pe Insula Norman, din Bahamas.

Pasta de cocaină, care-și are originea în Peru, era rafinată în Medellin și apoi adusă aici în cabane mici de încărcare, unde, la cei 80 de ani ai săi, Pablo transporta 70-80 de tone de cocaină în America în fiecare lună.

În timp ce mergeam înapoi pe pistă, Ilmer mă întreba: „Deci, crezi că Pablo a avut o minte strălucită sau o minte criminală ca să construiască toate astea?”. Răspunsul: trebuie să fie ambele. În timp ce muzeul în sine este o amintire puternică a numărului mare de oameni pe care i-a ucis pentru că i-au stat în cale, imaginea aceea dură contrastează cu impresia localnicilor, inclusiv îngrijitorii parcului, care încă vorbesc despre el ca despre un Robin Hood local.

„Expoziția de la casa lui încearcă să avertizeze lumea că ceea ce a făcut el nu se va repeta, dar localnicii cred altceva”, spune Ilmer. „Ei încă îl văd pe Pablo ca pe un erou. Ei cred că Pablo era bun, pentru că îl văd ca pe un om corect. Dacă cineva a fost bun cu el, el a fost bun cu ei. Dacă l-au trădat, atunci devenea rău.”

După câte spune Ilmer, moartea lui Pablo a avut un impact redus asupra comerțului de zi cu zi de droguri, în Medellin. El spune că singurele modificări notabile au venit în ultimii cinci sau șase ani, de când grupurile paramilitare au ajuns la o înțelegere cu guvernul, care a permis liderilor să execute sentințe de doar cinci ani pentru uciderea a sute de oameni.

„Puerto Boyacá, unde locuiesc, obișnuia să fie o zonă ilegală”, explică el. „Era folosită pentru producția de cocaină, iar acolo era un cartel de benzină care fura benzină de la Ecopetrol, cea mai mare companie de petrol din Columbia. Toți banii de acolo erau ilegali. Acum, avem mai multe companii petroliere legitime. În general, devine din ce în ce mai bine în Columbia.”

Cu toate acestea, este o stare fragilă de afaceri. „Acum, paramilitarii au început să fie eliberați din nou, iar noi nu știm dacă vor continua la fel ca înainte”, spune el. „Oamenii sunt obișnuiți să obțină bani ușor.”

La plecarea din Hacienda Nápoles, mi-a trecut prin minte că miliardele lui Pablo probabil că nu au fost ușor de câștigat. El a făcut multe lucruri groaznice, dar atunci când rătăcești în jurul unui ideal platonic al unui baron al drogurilor și îl vezi printr-o ușă cum pozează cu o mitralieră și o sticlă de Jack Daniel`s, nu poți să nu te gândești că, pentru o clipă, a trebuit să fie o petrecere pe cinste.

@KevinEGPerry

Traducere: Ozana Mazilu