Oameni care își riscă viața pentru graffiti

FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Oameni care își riscă viața pentru graffiti

Rick Indeo a reușit să surprindă o misiune artistică periculoasă și aventuroasă.

În ultima vreme, arta de stradă a devenit tot mai interesantă. Ne-au atras atenția în mod special fotografiile lui Rick Indeo. Documentând o călătorie prin Asia ce avea ca scop taguitul fiecărui sistem de metrou de pe continent, a reușit să surprindă o misiune periculoasă și aventuroasă.

În interviu, ne-a povestit despre pericolele internaționale întâmpinate atunci când vrei să desenezi pe trenuri și despre perioada în care a făcut pușcărie în Japonia.

Publicitate

Această serie e practic un catalog de călătorie despre pericolele internaționale ale vandalismului. Cum ai început să lucrezi la asta?
Totul a început în India. Pe când locuiam în Bombay, am documentat aventurile unor oameni care pictau sistemele de metrou din Bombay, New Delhi și Calcutta. Misiunile lor erau nebunești. Evident, fiind trei băieți albi, ieșeam în evidență. Oamenii erau curioși ca dracu’ în părțile alea.

Plănuiam cum să ne cocoțăm pe un stâlp de iluminat ca să trecem peste un zid și în jurul nostru se forma o mulțime. Stăteam pe loc, așteptând să se plictisească și să plece, dar nu se plictiseau niciodată. Era frustrant.

Unii oameni erau autoritari și încercau să ne facă să plecăm, dar le explicam că sunt fotograf la National Geographic și că am permisiunea guvernatorului bla bla bla…Tinerii toți știau de National Geographic și dădeau din cap, confirmându-mi povestea. Apoi eram lăsat în pace. În India, oamenii se sperie nasol de un tip care are relații.

În orice caz, era greu să ajungi până la garajele cu trenuri. Multe aveau turnuri și ziduri incredibil de înalte sau garduri. Parcă încercam să intrăm într-o închisoare de înaltă securitate. Sunt probleme serioase cu terorismul în India și oamenii nu sunt deloc obișnuiți cu grafitti-ul, așa că dacă am fi fost văzuți încercând să intrăm în garaj, probabil am fi fost împușcați.

E un sentiment înnebunitor să știi că în orice clipă ți-ar putea trece un glonț prin cap, dar așa a început toată călătoria. A fost foarte distractiv și mi-am dat seama că în jurul ei se contura o poveste pe care voiam s-o urmăresc.

Publicitate

Cititorii care nu cunosc măsurile de securitate instalate în sistemele de transport nu știu despre obstacolele pe care trebuie să le treci ca să pictezi trenurile. Ne poți povesti un pic despre ele?
Obstacolele variază de la un loc la altul. Majoritatea locurilor aveau un zid înalt cu sârmă ghimpată, camere și paznici care patrulau. Alte locuri stăteau mai bine la capitolul tehnologie, așa că instalaseră senzori pe bază de laser și detectori de mișcare. Un garaj de trenuri din Tokyo avea un cifru pentru deschiderea ușii. Era singurul mod de a intra, așa că a trebuit să așteptăm până a venit un șofer și a tastat codul, l-am urmărit și am memorat cifrele. Așa am reușit să intrăm mai târziu. Un alt loc avea senzori pe podea care declanșau alarma. La unele garaje de trenuri din Japonia, dacă te apropii de gard, începe să urle o sirenă și să te orbească o lumină, în timp ce o voce îți spune să te îndepărtezi de zonă. Apoi un paznic vine în fugă spre tine. Ne-a bușit râsul.

Uneori chiar n-ai cum să intri. Trebuie să te ascunzi sub un scaun la sfârșitul programului și apoi să sari afară când trenul ajunge în garaj. Alteori trebuie să izbești zidul cu ciocane ca să intri într-un tunel. Sunt atâtea și atâtea măsuri de securitate, dar nimic nu-i oprește pe vandali să ajungă la trenuri. Mereu se adaptează și continuă.

Ați fost puși în situații limită?
Nu atât de des precum îți închipui. Merg pe teren doar cu tipi foarte inteligenți, așa că mereu iese bine. Totuși, îmi amintesc o chestie din Melbourne. Subiectul meu desena pe un tren care funcționa și l-au văzut niște lucrători de la metrou.

Publicitate

Au alergat spre stație, iar noi am sărit pe peron și apoi în tren. Ne-am separat și ne-am schimbat hainele pe cât posibil. Trenul a stat pe loc 15 minute și în timpul ăsta lucrătorii încercau să-și dea seama care dintre oameni suntem, dar noi purtasem măști înainte, așa că n-au reușit. Oricum, alea 15 minute mi s-au părut o veșnicie.

Cum a fost la închisoare în Japonia?
A, asta n-a avut de-a face cu misiunile la metrou, de fapt. Eram pur și simplu cu unul dintre subiecții mei pe stradă și era beat și a făcut un tag într-un loc nasol. Am fost fugăriți și cum eram în Japonia, chiar am fost prinși. Că ăștia sunt serioși când vine vorba de probleme din astea. Am stat trei luni într-o celulă și în timpul ăsta au încercat să mă facă să spun cine e grafferul vinovat. Le-am spus să se ducă dracului și până la urmă m-au acuzat pe mine de infracțiune.

Pentru că știau că am fotografiat grafitti-ul, m-au acuzat că-l promovez și că eram și eu vinovat. Nu puteau înțelege de ce ar fi un fotograf interesat de așa ceva și că pur și simplu urmăream oamenii ăștia ca să le documentez viața. Au un sistem legal de speriat acolo.

Care e scopul, la urma urmei? De ce ar trece cineva prin toate astea doar ca să-și scrie numele pe un tren?
Nu știu dacă au un scop real. Cred că îl privesc ca pe un sport, ca pe un joc pe care vor să-l câștige. Se bucură atunci când sunt victorioși, dar imediat încep să se gândească la următorul joc. Nu se termină niciodată. Mereu urmează alt joc și un alt anotimp.

Publicitate

E palpitant. Subiecții mei se simt ca niște spioni internaționali care călătoresc prin lume și duc o viață dublă. Se străduiesc să învingă sistemul, să intre în zone fortificate și să evadeze. E o provocare continuă, le împlinește dorința de aventură pe care cred că o avem cu toții.

Și de ce faci fotografiile astea? Ce vrei să faci cu ele?
Sper să surprind spiritul acestor artiști și să-l împărtășesc cu lumea întreagă. Cred că ar fi inspirațional dacă oamenii ar putea înțelege de ce fac ei asta.

Unele imagini vor apărea într-un mic album despre graferii Utah și Ether la anul. Sper să public și un album mai mare în timp.

Ca să vedeți mai multe lucrări de-ale lui Rick, intrați pe site-ul lui.

Traducere: Oana Maria Zaharia