Animalele pot accepta să facă sex cu oamenii, susține tipul acuzat că deține un bordel pentru zoofili

Via utilizatorul de Flickr ronniegrob

În aprilie 2010, fostul traficant de cocaină Douglas Spink a ţinut o scurtă perioadă  prima pagină a ziarelor când poliţia i-a percheziționat proprietatea din districtul Whatcom, Washington. Înăuntru au găsit un turist galez care profita de ceea ce presa a presupus atunci că era un bordel de animale, plin de şoareci fără coadă acoperiţi de vaselină. Peste noapte, Spink a devenit imaginea lumii bizare şi brutale a zoofililor.

Dar potrivit lui Spink şi jurnalistului Careen Maloney, care se ocupă de acest caz în cartea Uniquely Dangerous ce urmează să apară, lucrurile nu au stat tocmai aşa. Pe baza înregistrărilor de la proces, Maloney crede că şoarecii lubrifiaţi sunt o invenţie a filialei Human Society din zonă, iar Spick spune că această campanie este o manifestare a atacurilor bigote împotriva lui pentru că este un apărător asumat al relaţiilor sexuale între specii, numită uneori zoofilie.

Spink nu consideră că este doar un tip care fute animale. Se prezintă ca cercetător anti-interceptări (la Baneki Privacy Labs), gânditor şi scriitor heterospecifist şi un activist  pentru egalitatea între specii, care şi-a spart dinţii când lupta în primele rânduri împreună cu Earth First prin anii '90.

VICE a vorbit cu el, în timp ce îşi ispăşea pedeapsa pentruheterospecifism, despre intoleranţa zoofobică şi dispreţul nostru faţă de intimitatea între specii, ca rezultat al solipsismului uman şi al politicilor criminale împotriva mediului.

VICE: În primul rând, ți se pare ok termenul „zoofil” sau preferi să ţi se spună altfel?

Douglas Spink: Prefer termenul „heterospecifist” celui de „zoofil”. E aceeaşi diferenţă ca între „gay” şi „poponar”.

Nu cred că sunt un tip reprezentativ de heterospecifist sau orice altă categorie. Sunt destul de excentric, chiar şi în comunităţile unde mă simt cel mai bine. Practic paraşutismul, am o diplomă Chicago MBA, mă ocup de dezvoltarea tehnologiei contra-supravegherii, am diagnosticul de sindrom Asbergeratipic. Sunt mândru de asta.

Am ales să mă opun curentului zoofob din societatea noastră actuală, iar din această cauză am fost urmărit şi închis. A fost vorba de o infracţiune verbală, nu una de acţiune. Cuvintele mele sunt considerate „penale” şi s-au făcut eforturi imense pentru a mă cenzura.

Poţi să-mi spui cum a început implicarea ta în cauza heterospecifismului?

Am crescut într-un mediu horse-centric şi am învăţat să călăresc la doi ani. Am fost şi sunt capabil să înţeleg empatic lucrurile din perspectiva unui cal. La orele de biologie mi s-au prezentat informaţii care veneau în contradicţie cu ceea ce ştiam din experienţa convieţuirii alături de tovarăşii mei cai, de exemplu: „Animalele sunt lipsite de orice interes faţă de sex ori sexualitate şi se împerechează doar pentru a se înmulţi.”

În adolescenţă am aflat despre ororile zootehniei intensive de la asociaţii nonprofit precum PETA. Am devenit un vegetarian pe viaţă (chiar dacă imperfect) şi interesul meu faţă de activismul pentru binele animalelor a atins cote maxime. Puneţi toate acestea laolaltă şi veţi avea răspunsul la întrebarea despre relaţia unui heterospecifist cu animalele.

Deci tu ai pus la îndoială încă de mic felul cum sunt tratate animalele şi ceea ce se credea despre sexualitatea lor, dar cum ai trecut peste tabuurile iniţiale şi ai început să ai relaţii intime cu animalele?

Oricine manifestă o aşa-zisă repulsie faţă de ideea că două mamifere pot  întreţine relaţii sexuale dovedesc o înţelegere profund greşită faţă de ceea ce înseamnă să fii mamifer social. E un tabu contrafăcut.

Am asistat în discuţii private la o totală renunţare la aceste tabuuri şi am văzut curiozitatea faţă de acest subiect. Şi totuşi, când se pune problema în public, devine „Şocant! Dezgustător! Revoltător! Ruşinos!”.

E diferit faţă de situaţia celor care se simt realmente inconfortabil când vine vorba despre relaţiile homosexuale umane. Cultura noastră are o obsesie ascunsă faţă de sexualitatea non-umană. O negăm, dar nu ne mai săturăm să vorbim despre ea.

Persecuţia zoofobică sistematică e mai mult un fenomen modern. Ştiu că lumea înclină să creadă că cei ca mine au fost mereu persecutaţi. Dar această presupunere nu stă în picioare după o cercetare mai atentă.

Poţi să-mi dai câteva exemple din istorie când relaţiile heterospecifiste au fost considerate normale? Sau momentul din istoria modernă când a început această hărţuire faţă de cei care le practică?

Cea mai convingătoare dovadă o reprezintă tema universală a acuplării dintre persoane şi non-persoane în mitologia atâtor culturi şi religii diferite. E clar că nu vorbim de un concept inexistent  în imaginaţia unei vaste majorităţi de culturi. Mai mult, dovezile sugerează că activităţile sociale curente erau de neimaginat fără aceste lucruri.

Observ o legătură între creşterea producţiei de carne(dar şi  de lapte şi ouă) pentru consumul uman care se obţine în fermele de tortură moderne, pe de-o parte, şi  această (presupusă) repulsie bruscă faţă de sexualitatea non-umană şi relaţiile intime între specii. Rămâne ca literatura de specialitate să demonstreze dacă există o relaţie cauzală între aceste două variabile.

Ne rupem tot mai mult de restul lumii vii. Cele câteva animale pe care le vedem pe străzi sunt proape sigur mutilate chirurgical, sterilizate sau castrate, nişte versiuni infirme ale lor. Nu vedem niciodată adevăratele fiinţe non-umane, pentru ca astfel să ne putem distanţa noi înşine de conceptul de „inuman”.

Ilustraţie de Julia Gfrörer

Cu sau fără un precedent istoric, cei care critică relaţiile între specii spun că este imposibil pentru animale să-şi dea consimţământul pentru o relaţie sexuală, aşa că intimitatea om-animal este cel puţin coercitivă, dar de cele mai multe ori abuzivă. Cum răspunzi la asta?

În timp ce nu este prea greu să-ţi dai seama că dacă jupoi o vacă vie de piele îi faci un rău, lucru care se întâmplă de sute de ori pe zi într-o fermă de tortură, sută la sută legal în SUA, nu e sigur că a pune  semnul egal între actul sexual şi abuz are vreo bază ştiinţifică sau empirică.

Oamenii spun că orice interacţiune sexuală între om şi animal este „întotdeauna abuzivă” pentru că animalele nu pot să consimtă să fie participanţi pasivi la un act sexual. Dar legea zoofobă care a fost promulgată în 2006 în Washington a fost propusă în urma unui act în care oamenii erau cei pasivi. Oamenii spun că animalele nu pot face o alegere în privinţa propriei activităţi sexuale. Dar o iapă care preferă să nu se împerecheze cu un armăsar spune „nu”  cu copitele. Se numeşte „preferinţa de împerechere a femelei” şi este o parte esenţiale a vieţii mamiferelor.

Dacă animalele nu pot să-şi dea acordul pentru o relaţie cu un om, înseamnă că nu pot face asta nici în alte cazuri, de unde rezultă că trăim într-o lume  de violuri nemiloase, nepedepsite şi inconştiente. Ceea ce este, evident, o prostie. Este profund insultător faţă de integritatea şi autonomia non-persoanelor adulte sensibile şi conştiente de sine.

„Nu” înseamnă „nu” şi este transmis foarte clar. Există în rândul adevăraţilor luptători pentru drepturile animalelor o conştientizare profundă a faptului că etichetarea ipocrită a relaţiilor între specii drept abuzive aduce deservicii mari atât oamenilor, cât şi animalelor implicate.

Oamenii pot fi cruzi când vine vorba de tratamentul aplicat animalelor. De la taurii care sunt obligaţi să ejaculeze electric cu un cateter introdus în rect, până la iepele care sunt adunate la grămadă şi inseminate artificial de tehnicieni veterinari în timp ce se luptă şi dau din copite, acest fel de acţiuni făţişe fără consimţământ se întâmplă tot timpul. Ele sunt perfect legale.

Pentru mine, ele sunt o crimă. E imposibil de negat că astfel de violuri se întâmplă mult mai des în fermele de tortură decât într-o relaţie reciprocă între om şi animal.

Deci, cine sunt cei care se implică în astfel de relaţii? Ai spus că eşti cumva un outsider, dar există ceva în comun printre membrii comunităţii de heterospecifişti?  Există vreo comunitate care chiar să considere această identitate sexuală ca fiind reprezentativă pentru membri ei? Sau aceasta este ceva ascuns şi ieşit din comun?

Comunitatea, aşa fragmentată, ocazională şi (probabil adesea) disfuncţională cum e ea, există. Uneori există dispute aprinse între „dog zoos” şi „horse zoos”, în cadrul comunităţii heterospecifiştilor. Iar merele stricate miros cel mai tare şi sunt cel mai uşor de cules. Dar nu există pădure fără uscături, nu?

Acelaşi lucru se întâmplă cu o comunitate gay. Vreau să zic, chiar există o astfel de comunitate? Sunt fătălăii şi cei care se îmbracă în piele parte a unei entităţi sociale coezive, doar pentru că au aceeaşi orientare sexuală? Dacă e bizar să crezi că cineva se poate vindeca de homosexualitate când un predicator cu spume la gură îi spune că un Isus imaginar urăşte poponarii, e şi mai ridicol să crezi că cineva ale cărui interese sociale gravitează în jurul animalelor va putea să excludă această componentă esenţială a identităţii sale din construcţia şi din felul său de a se raporta la lume.

Aş spune că heterospecifiştii sunt în general deosebit de empatici faţă de natura esenţială. Dar ceea ce îi caracterizează cel mai mult pe cei numiţi colocvial „zoodar” este sentimentul puternic de empatie pe care îl degajă. Ei tind să manifeste „darul” când lucrează cu colegii lor non-umani. Tind să fie pedanţi şi probabil destul de sigur au o inteligenţă verbală deosebită şi/sau una matematică. Presupun că asta are legătură cu incidenţa mare a proverbialului autism în rândul heterospecifiştilor. Din păcate, tind să fie traumatizaţi.

Suferinţa poate fi oarecum superficială sau se poate manifesta prin ieşiri autodistructive spectaculoase, ca în cazul lui Randy Pepe, a.k.a. Zoobuster. El a fost un zoofil asumat care a întors pe dos comunitatea în care trăia pe la sfârşitul anilor 90, când a dat în vileag oameni care avuseseră încredere în el şi a ţinut o listă a morţii pe pagina sa de web, unde se lăuda cu cei care se sinuciseseră sau cu situaţiile în care partenerii lor non-umani fuseseră răpiţi şi omorâţi, ca urmare a campaniei lui bolnave.

Aceste fapte arată la ce ne putem aştepta de la orice personalitate duală, e vorba de psihologia negării.

Vorbeşti despre persecuţie. Cum se manifestă ea? Crezi că intoleranţa pe care ai simţit-o este asemănătoare, să zicem, cu cea faţă de mişcarea pentru drepturile persoanelor gay?

Realitatea tragică este că intoleranţa faţă de relaţiile inter-specii se manifestă în primul rând prin atacuri faţă de partenerii non-umani implicaţi. Sunt exemple bine documentate în această ţară de poliţişti care au răpit iepe ale unor presupuşi zoofili şi le-au ars organele genitale cu o torţă aprinsă în timp ce-i obligau pe oameni să privească tortura. Tratamentul la care am fost supus eu ca persoană păleşte în comparaţie cu oroarea de a-i şti pe cei dragi, membri ai familiei pentru care mi-aş da viaţa ca să-i protejez, ucişi în timp ce eu eram ţinut izolat într-o carceră dintr-o închisoare federală, fără a putea să-i ajut. E destul de dificil să motivezi asta printr-o grijă faţă de bunăstarea fiinţelor non-umane când primele ţinte sunt mereu ele. Minorităţile stigmatizate sau care constituie o ţintă sunt subiectul unor ficţionalizări bizare, contrafăcute, esenţial mitologice care aparţin grupurilor de majoritari. Uită-te câte ziare „respectabile” au au publicat mitul cretin al şoarecilor acoperiţi cu vaselină în legătură cu cazul meu din 2010. Nu există nicio dovadă înregistrată. Am văzut cât de departe pot merge jurnaliştii mainstream într-un mod aproape umoristic, când au inventat poveşti despre mine fără a mă contacta o vreodată.

Pentru că minciunile care se spun în mod obişnuit despre noi sunt evident ridicole, eforturile se focalizează pentru reducerea la tăcere a oricui poate şi chiar înfruntă aceste căcaturi bigote. Am fost ameninţat cu asasinarea (de către US Marshal), am fost ameninţat cu ani de închisoare, am fost urmărit pentru a fi acuzat de alte noi delicte inexistente. În final a meritat. S-a stabilit un precedent: niciun zoofob din ţara asta nu va putea să distrugă şi să intimideze pe vreunul ca mine prin ameninţări cu violenţa.

E practic imposibil să nu observi asemănarea justificărilor pe care le oferă zoofobii pentru fanatismul lor cu cele ale homofobilor şi care se bazează pe citate din Vechiul Testament, în special din Leviticus. Am ajuns la următoarea concluzie: există fanatici care caută o nouă formă de bigotism; pentru că nu mai sunt îndreptăţiţi social să-i urască pe gay s-au îndreptat spre zoofili, ca un substitut foarte la îndemână.

Această comparaţie nu e foarte populară în rândul celor care se autointitulează activişti împotriva „discriminării bazate pe orientarea sexuală”. Pentru ei, singura variantă legitimă este straight/ gay.Uită-te la discuțiile mizerabile care încearcă să stabilească dacă transsexualilor le este permis să se bucure de victoriile campaniilor pentru drepturile persoanelor homosexuale.

Înţeleg că argumentele tale vor să demontreze că eşti discriminat din cauza orientării sexuale. Dar, din câte ştiu, heterospecifismul nu este recunoscut ca orientare sexuală legitimă sau legală. Cum comentezi faptul că societatea şi sistemul legal nu recunosc validitatea a ceea ce tu numeşti propria orientare sexuală?

Există un „consens evoluat” printre cercetătorii care chiar fac un efort să studieze aceste lucruri. Ei consideră că heterospecifismul este o orientare legitimă, orice ar însemna „legitim” în acest context. Să punem problema altfel: Există vreo cercetare care să sugereze că această orientare sexuală nu este legitimă? Nu există.

Dacă sistemul legislativ sau societatea conştientizează sau nu validitatea unui fapt deja validat empiric, nu e treaba mea. Experienţa îmi spune că sistemul legislativ preferă ridicolul decât să se confrunte în întregime cu această problemă.

Să-i lăsăm pe bigoţi să-şi susţină propria poziţie. Următorul silogism stă foarte bine în picioare:

1. Intoleranţa bazată pe orientarea sexuală este greşită.

2. Heterospecifismul este o orientare sexuală.

3. În concluzie, intoleranţa împotriva heterospecifiştilor este greşită.

Vorbeşti despre implicarea ta vocală şi asumată ca heterospecifist în termeni de dizidenţă politică, cercetare academică şi activism. Care sunt scopurile pe care ţi le-ai propus?

Munca mea este dedicată în întregime unei comunicări pline de respect între oameni şi animale. Atât. Persecuţia zoofobică este o altă parte a monedei ce ţine de ură, lipsa de respect şi respingerea unei categorii de persoane în numele unor non-persoane.

În spaţiul politic, eu văd această intoleranţă ca pe o manifestare a fărădelegii în America modernă. „Legea nu există pentru a proteja oameni ca noi”. Asta nu e valabilă doar pentru comunitatea de heterospecifişti şi se referă la abuzurile ilegale care se fac la adresa oamenilor de culoare, a transsexualilor, a emigranţilor, a celor fără prea multe resurse financiare.

Este o trădare a tuturor scopurilor bune pentru care a fost întemeiată ţara noastră (vezi tratamentul amerindienilor, al sclavilor, al femeilor etc.): egalitate, protecţie egală în faţa legii şi o judecată corectă.

Traducere: Diana Marinescu