Ce-am aflat despre David Lynch, după ce-am stat trei ani în văgăuna lui

În clipa asta, David Lynch clar bea cafea și fumează țigări și pictează un tablou. Astea sunt singurele trei activități pe care ți-l poți imagina că le face, deși n-ai nicio dovadă cu care chiar să le confirmi. În noul său documentar, David Lynch: The Art Life, o să descoperi că, la propriu, asta e cam tot ce face, zi de zi, ascuns în atelierul lui.

E un documentar exclusiv realizat pentru fanii hardcore Lynch (care alcătuiesc în mod natural cea mai vastă parte din comunitatea lui de fani). Are un ritm lent, dar e complex și-l urmărește pe Lynch peste tot, în timp ce pictează și sculptează și cioplește și-ți dă o perspectivă de muscă pe perete asupra vieții lui de zi cu zi – „viața de artist", cum îi spune el. În ciuda faptului că a fost intervievat de nenumărate ori de-a lungul carierei, realizatorii filmului au reușit să scoată de la el mici anecdote noi și dubioase din copilăria lui, care i-au influențat puternic viziunea. Dacă ți-a plăcut cartea lui Lynch, Catching the Big Fish, o să-ți placă mult felul în care filmul ăsta umple golurile din biografia lui timpurie.

Am vorbit cu regizorul, a cărui filmografie include Lynch (2007), care l-a urmărit pe Lynch pe parcursul procesului de-a realiza Inland Empire, înaintea premierei filmului la Festivalul de Film de la Veneția, de duminica asta.

VICE: Salut, Jon. În 2006, David Lynch era reticent la ideea de a da interviuri. Cum l-ai făcut să se răzgândească?
Jon Nguyen: Țin minte că voiam să-i pun multe întrebări. Și era clar din limbajul lui corporal că nu îi era prea comod și nu prea era interesat să răspundă. La un moment dat, a zis pur și cimplu: „Țineți-vă după mine și o să știți despre ce-o să fie filmul până la finalul filmărilor." Și apoi ne-am dat seama că era mereu foarte rezervat. După ce s-a terminat filmarea, îmi aduc aminte că prietenul lui, Jason, a spus: „Simt că David se apropie de vârsta la care probabil o să vrea să împărtășească o parte din poveștile astea. Poate peste câțiva ani putem să ne întoarcem, să vedem ce părere are despre asta." Până să se nască fiica lui, care are acum vreo trei ani și jumătate, patru, l-am abordat din nou și i-am zis că asta-i șansa lui să-i spună toate poveștile despre copilăria ei, iar lui i s-a părut o idee foarte bună.

A avea acces intim la viața lui Lynch e ceva foarte rar. Sunteți, la propriu, cu el, în sanctuarul lui personal, în timp ce fiica lui aleargă pe-acolo.
David e un tip foarte retras și chiar cred că dacă Jason n-ar fi fost acolo, să ne ajute să facem filmul și dacă n-ar fi fost prietenia asta a lui foarte apropiată și încrederea în David, nu s-ar fi întâmplat niciodată. Nu poți să vii de pe stradă și să-l fac pe David să se deschidă așa. David n-a fost cea mai ușor de intervievat persoană din lume. De foarte multe ori, el e cel care conduce conversația.

Interviurile au avut loc în weekend-uri și au fost cam 25 de interviuri, pe o perioadă de aproape trei ani. Jason locuia în complexul lui David, așa că David îl suna în weekend și-i zicea: „Salut, am o oră liberă, nu vii pe-aici?", și-apoi se așezau și Jason punea un microfon și era ca și cum ar fi stat de vorbă cu un prieten vechi.

Am fost surprinsă să constat ce singuratică e viața lui de artist.
Pe tot parcursul filmului îl mai vezi, din când în când, scriind, pentru că scria Twin Peaks în perioada aia. Dar aproape întotdeauna e sus la el în studio și pictează. Primeam tot materialul, absolut în fiecare zi și mă gândeam, „Frate, tot ce faci e să-l arăți pe David cum pictează." Jason a zis: „Jon, tot ce face David e să picteze, de când se trezește, până când se duce să se culce." Evident, când face câte-un film, iese să facă filme. Dar în afară de filme, nu făcea nimic altceva. Nu-și face singur cafeaua decât în weekend-uri. Eu mai ziceam: „Poți să-l filmezi când își udă plantele, sau ceva?" Jason zicea: „O să întreb." Dar David nu se lăsa surprins făcând chestii cotidiene decât dacă chiar le făcea. Nu juca niciodată pentru cameră. S-a dovedit că, pur și simplu, de dimineață până noaptea, e în studio și e așa de când era mic, lucrează și lucrează în studio. Asta-i tot ce face, e un artist hardcore. Clar își trăiește viața ca artist.

Ținând cont de cât e de retras, cum ați gândit formatul interviurilor?
Deci, fiecare interviu a fost altfel. vorbea despre străbunicii lui și poveștile lor și-apoi despre toată familia lui. Dar am observat că era un fir principal care trecea prin toate, care era povestea lui cu descoperirea artei. A făcut cursuri de pictură cu degetele și, pân-a terminat liceul, trecuse prin șase sau șapte studiouri particulare pentru pictură.

Și părinții lui l-au susținut într-un fel extraordinar. Mor după anecdota aia în care povestește că maică-sa nu i-a dat cărți de colorat, cum a făcut cu frații și surorile lui, pentru că observase că el are o pasiune reală pentru artă.
Ea clar a văzut ceva unic în el, un anume potențial. Nu-s eu mama lui, nu știu ce-a văzut ea, poate faptul că el mâzgălea era ceva diferit de ce făceau ceilalți copii. Și tatăl lui a avut o influență uriașă asupra lui. David spune că tatăl lui i-a arătat lumea de sub coaja copacilor, cu insectele ei. I-a cam plăcut asta. Dar ce m-a surprins pe mine e scena din documentar în care îl duce pe taică-su în beci, ca să-i arate experimentele dubioase pe care le făceau. [Are fructe care putrezesc și animale în descompunere expuse, ca să vadă cum se schimbă și, din păcate, tatăl lui e atât de oripilat de ce vede, încât îi spune lui David că n-ar trebui să facă copii]. Nu știu dacă taică-su și-a dat seama că el l-a influențat direct pe David cu chestia asta.

Există multe anecdote stranii din copilăria lui, pe care le spune, care-ar putea să fie direct legate de stilul și de opera lui. E foarte frapantă și imaginea aia cu el jucându-se pe stradă până seara târziu, când era mic, iar o femeie a ieșit goală pe stradă, la el în zonă.
Când am auzit povestea aia, am avut o revelație, mi-am adus aminte de secvența din Blue Velvet. Și când îl vede pe Bob Dylan live și zice „era atât de mic pe scenă", mi-a amintit de cuplurile în vârstă de pe Mulholland Drive, când ies din sac. O mare parte din arta lui implică radioul, iar în documentar vorbește de momentul când a ajuns prima oară la facultate și, după ce și-a luat la revedere de la tatăl lui, a stat la el în cameră două săptămâni și n-a ieșit niciodată din camera în care stătea. Pur și simplu a ascultat la radio, până i-a murit bateria. Pentru mine, a fost o imagine puternică.

Insinuează că, după ce-a experimentat solitudinea aia, din camera lui de tânăr adult, a rămas așa pentru tot restul vieții.
Da. Îmi închipui că mereu a avut o formă de agorafobie, de frică de a ieși afară. Clar a devenit mai pronunțată cu timpul. Vine din America orășelelor mici și, dintr-o dată, aterizează la Philadelphia. Era la vreo două săptămâni după ce avuseseră loc revoltele etnice, într-un oraș sfâșiat de război, complet distrus și decăzut. A spus mereu că, mai mult decât orice altceva, Philadelphia a influențat major arta din viața lui.

N-am știut că a avut un fel de crampe stomacale sau intestinale în tinerețe. Astea de ce au fost provocate?
Nu știu de la ce i s-a tras, dar mă gândesc că crampele astea stomacale au fost provocate de anxietate sau de stres. Îmi imaginez c-au fost o manifestare a stării lui de spirit din perioada respectivă, pentru că vorbește mult despre faptul că voia să-și țină familia la distanță de prietenii pe care și-i făcuse la școală, iar prietenii ăia să fie și ei separați de prietenii artiști. Trăia în trei lumi diferite și nu le-a lăsat niciodată să se amestece, ceea ce, pentru mine, se leagă de filme precum Mullholland Drive sau Lost Highway, în care personajele își asumă roluri diferite, separate. El nu spune asta, dar nu pot decât să-mi închipui că temele astea fantomă vin din copilăria lui.

Tot mai duce viețile astea separate, sau și-a găsit, în cele din urmă, liniștea în viața artistică?
Când e în L.A., nu e genul care se duce la multe petreceri în Hollywood, sau la cine și chestii de genul. Duce o viață liniștită acasă. Mă gândesc că poate are ceva de-a face cu anxietățile și agorafobia lui. Deci sunt sigur că s-a maturizat și s-a dezvoltat mult, dar tot mai are problemele astea.

Dacă o să vadă oamenii filmul, o să-și dea seama că a luptat destul de mult ca să fie cât de cât recunoscut.
David a muncit mult, ca să ajungă unde e. A avut îndoieli, a trebuit să depășească etapa picturilor de căcat pe care le făcea. Și povestea aia pe care am pus-o la final, în care taică-su îi spune că n-ar trebui să mai facă Eraserhead și David zice nu și-apoi se întoarce și stă în fața surorii lui și plânge. Aia, pentru mine, a fost o revelație, pentru că mi se părea firesc să cred că lui David toate i-au venit de la sine, dar s-a confruntat cu multă opoziție, pentru că trebuia să-și susțină familia, iar mama și tatăl lui probabil nu și-au dorit să se chinuie ca artist. Dacă n-ar fi fost bursele pe care le-a primit, azi n-am avea un David Lynch.

Când am avut nevoie de niște fotografii cu David din perioada aia, am contactat un prieten fotograf, care făcuse în același timp cu el facultatea de arte din Philadelphia. A zis, gen: „O, ce mă bucur că a ajuns celebru, toată lumea știe cine e David. I-am urmărit cariera, pentru că, după facultate, în anii '60, și eu am încercat să mă afirm ca artist, dar după câțiva ani a trebuit să renunț și să încep altă carieră; oricum, o să mă duc în beci să sap prin niște cutii, să-ncerc să dau de niște poze." Și tipul ăsta mai locuiește și azi în Philadelphia și abia acum începe să fie recunoscut pentru fotografiile pe care le făcea în perioada aia, dar mă întreb: „Frate, dac-ar fi fost David în locul lui?"

Au rămas ițe dezlegate sau întrebări despre omul ăsta, cu care-ai rămas după ce s-au încheiat filmările?
În film apare o poveste la care n-am primit niciodată un răspuns. În film, își aduce aminte că a plecat din Montana când era mic și și-a luat rămas-bun de la un tip pe care-l chema dl. Smith. Nu știu dacă se vede, dar aproape că plângea și s-a emoționat foarte tare. Am revenit de câteva ori la povestea asta și, de fiecare dată, David se emoționa foarte tare și-și cerea scuze că nu poate să povestească asta mai departe. A fost ciudat, fiindcă noi îi spuneam: „Dar nu l-ai cunoscut, de fapt, pe dl. Smith, deci de ce are așa un efect asupra ta scena asta, în care îți iei la revedere de la familia Smith?" Tot ce pot să presupun acum e că ăla e momentul de demarcare între anii lui fericiți, pentru că după aia familia lui s-a mutat în Virginia și a început perioada neagră, cu anxietățile. Chiar spune că anii lui de copilărie au fost însoriți și fericiți, dar Virginia a fost întunecoasă. Deci cred că, poate, și-a pierdut inocența de copil. Probabil îi e dor de anii '50 și de fericirea familiei lui.

I-a plăcut filmul?
Da, i-a plăcut. Faza e că noi am făcut filmul din toate elementele pe care ni le-a dat el. Ne-a dat toate albumele foto de familie și ne-a dat acces la toate picturile lui și-apoi ne-am plimbat prin tot studioul lui și prin casă și am făcut interviurile. N-am ieșit să intervievăm și terți, n-am inserat imagini pe care nu ni le dăduse el. Și titlul, tot el l-a ales. Deci chiar e David în stare pură.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește și despre alți artiști:
Cum s-au format artiştii români modernişti în anii '90
Cele mai frumoase jocuri inspirate de artişti celebri
Șase artiști ghinioniști care n-au fost plătiți pentru lucrările lor faimoase