Am vorbit cu forțele speciale din România despre cum miroase frica

FYI.

This story is over 5 years old.

saptamana politiei

Am vorbit cu forțele speciale din România despre cum miroase frica

Când îi vede pe mascați în dormitorul lui, interlopul își pun plapuma în cap ca într-un vis urât din care nu vrea să se trezească.
5.10.15

Fotografie via Poliția Română

„Ieși afară, 'tu-ț' rasa mă-tii. Unde te crezi, băi, aicia, unde-i democrația?". În pragul ușii, un bărbat nebărbierit, la bustul gol, ține în ambele mâini câte un cocktail Molotov aprins. Urlă la un echipaj de la Serviciul pentru Intervenții și Acțiuni Speciale (SIAS), venit la percheziție. Aveau ordine să nu intervină până când interlopul nu îi atacă. Așa că, fără echipament care să-i protejeze de flăcări, cei patru polițiști așteptau liniștiți să ia foc. Și în următoarea secundă chiar aveau să ia toți foc. Scena de atunci a rămas filmată:

Momentele astea se întâmplau la mijlocul anilor '90, în Râmnicu Vâlcea. Acolo stăpânea de câțiva ani un clan de interlopi. Membrii păreau de neatins, ajunseseră să controleze un oraș întreg, cu tot ce înseamnă instituții publice locale, de la servicii secrete la poliție. Înainte de a se interveni, se povestea că intraseră într-un restaurant ziua în amiaza mare și s-au dus țintă la masa unde era așezat un cuplu de tineri. Pe el l-au bătut măr, iar pe ea au violat-o chiar acolo, lângă iubitul rămas lat. Și în ciuda acestor grozăvii, niciunul din agresați nu avea curaj să depună plângere împotriva lor. Singura modalitate ca șeful lor să fie băgat la răcoare ar fi fost un noroc chior. Sau, cu alte cuvinte, ultrajul, agresarea unor oameni ai legii. Iar acesta a venit ca o izbăvire pentru un oraș întreg. Dar asta pentru că patru membri ai SIAS au avut tăria să nu se retragă din fața amenințării, ci să accepte inacceptabilul: ca un interlop nebun să le arunce în cap un litru de benzină în flăcări.

Nils, lunetistul care barează focul

Scutierul care se vede în prim planul imaginilor filmate atunci e Nils. Este și astăzi ofițer activ al SIAS și a scăpat atunci, ca prin miracol, fără nicio rană, la fel ca ceilalți colegi. Îmi povestește momentul acela de parcă s-a întâmplat ieri. „O sticlă a trecut pe lângă ușă și a lovit în perete. A doua a lovit tocul de la ușă și a căzut pe scutul meu. Conținutul a căzut în jurul meu, erau numai flăcări pe pereți, chiar mă gândeam în momentul ăla: «Băi, așa va fi și în Iad?»". Interlopul a fost culcat la pământ și dus la arest. A fost condamnat pentru ultraj. Dar, ca o răzbunare pe polițiștii care au scăpat de flăcările lui, i-a dat în judecată. O șmecherie prin care avea să afle identitatea celor de după cagulă. Pentru că, în instanță, polițiștii au fost citați la familiile lor acasă, cu nume, prenume și adresa completă. Dar Nils s-a dus să-l privească în ochi pe infractor, în sala de judecată. „Ne-a dat de înțeles prin intermediari că ne ia capul, că ne termină familia, banalități de genul ăsta". „Astea-s banalități?". „Da, pentru că toată lumea spune același lucru: că ne termină familia".

Nils, ajuns între timp șeful lunetiștilor de la SIAS. Fotografie via Poliția Română.

Poate că familia lui Nils nu a aflat niciodată cât de des e amenințată. Soția lui, contabilă de profesie, nu s-a obișnuit nici astăzi cu meseria lui. Când vine acasă, după ce a mai pus la pământ un traficant de droguri feroce sau un criminal în serie, Nils își primește muștruluiala de la singurul om pe care el nu-l poate imobiliza: apriga soție. „Îmi spune « Măi, dar tu nu te mai lași de meseria asta? Ești bătrân! Nu te mai maturizezi o dată?". Râde sfios, de parcă nevasta tocmai a intrat pe ușă și-l ceartă chiar acum, în timpul interviului. Are 44 de ani și un băiat ajuns de mult la vârsta maturității care, spre încântarea mamei, nu va călca pe urmele lui. „Fiul meu vrea informatică, IT, prostii de genul ăsta".

Sandu, cel care miroase frica

Unele meserii au mirosul lor. Cofetarii miros a frișcă și vanilie, tipografii miros a tuș, tâmplarii a lemn. Munca mascaților are și ea izul ei. Miroase a frică. Frica celui peste care intră. „De regulă, când îl cuprinde frica pe cel pentru care suntem trimiși, el transpiră rece și eu simt un miros înțepător, ca de amoniac. Și atunci știu că din partea lui nu vom avea nicio reacție". De multe ori când intră, îl surprinde să găsească mirosul de spaimă atunci când culcă la pământ infractori feroce. Uneori îi găsește în pat dormind și, când îi vede pe mascați în dormitorul lui, își pun plapuma în cap ca într-un vis urât din care nu vor să se trezească.

Fotografie via Poliția Română

Alteori îi prind stană de piatră în mijlocul casei. Așa cum s-a întâmplat acum câțiva ani, la Brașov. Acolo fuseseră chemați pentru că serviciile secrete dăduseră de urma unui infractor căutat de procurorii belgieni pentru dublu asasinat. Omul se ascundea într-un apartament cu concubina lui. Sandu aflase că nu va fi una din misiunile ușoare. Avea de-a face cu un tip care conducea un adevărat comando în Bruxelles. Avea o pregătire militară excepțională, luptase în legiunea străină, era cel mai bun dintre cei mai buni. Se știa cu certitudine că în apartamentul unde se ascunde are trei puști de asalt Kalashnikov, încărcate cu muniție de război, ținute cu glonțul pe țeavă special pentru cei care ar îndrăzni să-l aresteze.

Sandu și ceilalți trei colegi ai lui au ajuns de urgență la Brașov cu echipamentul balistic pe ei, gata de intervenție. Au oprit cu un Volkswagen în apropierea locuinței infractorului, așteptând unda verde de la spionii români, veniți să pregătească terenul intervenției. Exista risc maxim de pierderi omenești. Armele mafiotului aveau gloanțe capabile să treacă prin pereții blocului. Acolo locuiau zeci de familii. Așa că Sandu și colegii lui au așteptat. Zece minute, o oră, două ore. Echipamentul de 30 de kilograme pe care îl poartă fiecare membru SIAS devine, după un timp, iritabil ca o piatră în pantof. Îți ține coșul pieptului, nu te lasă să tragi aer până la capacitate maximă. Dar polițiștii nu-și permiteau să-l dea jos. Dacă ar fi alertați în următorul minut? Au mai stat în mașina aia încă o oră, două, douăzeci! Așa a venit a doua zi. Au mai trecut o oră, două, douăzeci. Ei în mașină, mâncând în fugă, dormind iepurește. Așteptând comanda. Dar nu a sosit nici a doua zi. Nici a treia zi. Nici a patra zi. Ei - în aceeași mașină, în aceeași poziție. Așteptarea asta prelungită combinată cu gândul că trebuie să intri peste un individ care te așteaptă cu trei mitraliere încărcate devine un cocktail care roade creierul.

Echipaj pregătit de intervenție. Fotografie via Poliția Română

Comanda a venit în a cincea zi. S-au coborât din mașină, s-au împărțit în două echipe. Una s-a dus la geamul din bucătărie, unde omul lua masa cu concubina lui. Au făcut zgomot în geam pentru a-i distrage atenția de la ușa de la intrare, unde se afla echipa lui Sandu. „Am ajuns la el în mai puțin de o secundă. El tocmai ieșise din bucătărie și se ducea spre armament. Când m-a văzut, a rămas înțepenit. Nu am avut decât să îl pun jos, nu i-am făcut decât o secerare, un procedeu din Judo, și a căzut lemn. Mi s-a părut moale, s-a speriat foarte tare. Nu s-a curbat de loc. A fost blocat de ceea ce a văzut". Când l-a pus jos, a simțit în nări mirosul liniștitor al fricii. Și atunci a știut că totul se va termina cu bine.

Sunt și cazuri când dau peste infractori care nu se pierd cu firea când îi văd și-și păstrează sângele rece până în ultima clipă. Cum a fost în cazul din videoul de mai jos, când infractorul, bănuit a fi un asasin plătit, este aproape de a ajunge la pistolul pe care îl ținea încărcat. Numai vigilența lui Sandu și a colegilor lui a evitat atunci o tragedie.

În 1991, destinul îi pregătea lui Sandu o carieră fără un miros aparte. Era student în ultimul an la Electronică când, după o problemă în familie, a trebuit să se angajeze în poliție, pentru a se putea întreține. Dar nu a renunțat niciodată la carte. Citește mult. Orice, care să îl facă să înțeleagă că este mai mult decât o sută de kilograme de mușchi, capabilă să imobilizeze pe oricine. Citește despre viață, despre Zalmolxes, Univers, toleranță, libertate și iubirea celui de lângă el. Despre originea intuițiilor care au impact asupra vieții sau despre stăpânirea mândriei. Și tot din cărțile lui a aflat că munca până la epuizare, zecile de mii de kilometri alergați cu vesta de protecție balistică pe el, cu masca de gaze pe față, tonele de fier ridicate în sala de forță, tot efortul ăsta îl ajută pe el să fie un om mai bun.

Ștefan. Vardistul și copilul hoților

O scară de bloc. O ușă de apartament, din lemn. O singură lovitură de berbec și ușa cedează. Un „bum" înfundat pe care Ștefan l-ar auzi coborând în ecou pe casa scării, dacă nu ar trebui să strige imediat: „Culcat! Poliția! Culcat! Culcaaat!".

Descindere într-o scară de bloc. Fotografie via Poliția Română

Ștefan intră în dormitor, cu o mână îl trage pe bărbat din așternuturi și-l pune pe burtă, la podea. Într-un colț al camerei, e un băiat de patru ani, vârsta copilului lui Ștefan. Puștiul, inițial nu spune nimic, dar când lucrurile se mai așează în apartament, se duce direct la Ștefan, îi fixează cu privirea ochii ieșiți din deschizătura cagulei și-l întreabă răspicat: „De ce l-ai legat pe tata?". Pentru un moment, întrebarea asta îl seceră pe Ștefan, îi rostogolește lumea cu susu-n jos, îl imobilizează. Dar dincolo de cagulă, polițistul Ștefan este înlocuit de tatăl Ștefan, care deodată se descurcă mai bine: îl vede pe colegul de la criminalistică trecând pe hol cu camera de filmat, strângând probe video și îl arată copilului. „Vezi, domnul filmează. Azi tati al tău e actor. Și tati va sta așa, puțin, cu noi, ne jucăm de-a hoții și vardiștii și după aia noi vom pleca". Filmul s-a terminat în realitate cu happy-end. Copilul s-a bucurat că tatăl lui e atât de important, iar actorul de tată chiar a fost descătușat de Ștefan la puțin timp, pentru că cel vizat de acțiune era fratele lui geamăn, imobilizat într-o altă cameră.

„După ce sparg ușa, încep scene extrem de emoționante. Tu practic spargi o ușă și intri în intimitatea ăluia. Că e infractor, nu e infractor, nu e treaba ta să decizi. Acolo, de cele mai multe ori, sunt copii. Și nu e tocmai plăcut când încep să plângă: «De ce mi-ai încătușat tatăl?», încep nevestele să îți spună: «Lasă-l, ușor!». Sunt chestii sensibile la care nu e ușor să faci față tot timpul".

Ștefan, ofițer SIAS

Ștefan suportă greu plânsetele copiilor. Ca să treacă peste ele încearcă mecanic să se aline cu texte din proceduri: că el e trimis acolo cu mandat, că sunt alți oameni, procurori, care știu mai bine ce a făcut respectivul ce trebuie adus în fața legii. Dar totuși plânsetele copiilor îi rămân luni de zile în timpane. Și le spală la finalul anului, la parada de 1 Decembrie. Pentru el e cel mai frumos moment al anului. Când defilează pe bulevard cu detașamentul, copii agățați de garduri, cățărați pe umerii taților strigă la el. Dar de data asta cu încântare: „Ieeei! SI-AS! Polițiaaa!". „Atunci mi se ridică părul pe ceafă, pe șira spinării, pe brațe. Uite!". Ștefan ridică brațul în lumină, să-mi arate că părui i s-a ridicat numai gândindu-se la acele momente. „Aplauzele acelor copii, suficient de mari cât să înțeleagă care e rolul nostru în societate, sunt ca o recompensă. Care vine să compenseze nedreptatea unui sistem care face ca în această lume copiii să fie martori la intervențiile noastre. Sunt aplauze care vin din partea unor suflete pure, care nu își pot ascunde emoțiile".

Unul dintre colegii lui Ștefan. Fotografie via Poliția Română

Când a intrat în poliție, la câțiva ani după Revoluție, Ștefan a nimerit la Ordine Publică, în niște ani în care respectul față de polițist era la minimul istoric. Pe atunci, cele mai bune poante erau cu Garcea, cel care plimba „pulanul" pe stradă. Era o muncă imensă. „Erau mult mai multe furturi decât acum. Erau oameni dispuși să intre la pușcărie pentru un casetofon". După un an, „sectoristul" Ștefan a dat examen și a ajuns la trupele de elită ale poliției, devenind unul din cei mai buni polițiști ai țării. Când a fost capturat criminalul Passaris, el a fost cel care, alături de alți colegi, l-a păzit luni de zile.

Passaris era un criminal în serie, condamnat în Grecia pentru cinci omoruri, pentru rănirea cu foc de armă a trei polițiști răniți și pentru alte nenumărate capete de acuzare. A fugit din Grecia, scăpând dintr-o încercuire a 50 de ofițeri ai trupelor speciale grecești și a ajuns în România. Aici, a mai comis un dublu asasinat, până să fie reținut de autoritățile românești. A fost dus la arest. Aici a îngrozit polițiștii care trebuiau să-l supravegheze: își scotea în mod miraculos cătușele când te așteptai mai puțin și apoi le arăta mâinile libere celor care îl păzeau spunându-le cinic și cu sub-înțeles: „Eu sunt o mașină de ucis!". Așa s-a renunțat la gardienii obișnuiți și s-a decis ca „mașina de ucis" grecească să fie păzită de mașina de pus-la-punct românească: de SIAS.

Fotografie via Poliția Română

Ștefan a stat multe zile lângă Passaris. „Cu el nu stăteam o secundă liniștit. Nu puteam să-mi zic: are cătușele pe mâini și am un avantaj în fața lui. Era ceva în neregulă cu băiatul ăla, avea o pregătire excepțională, era total atipic față de infractorii cu care eram noi obișnuiți. Plus că ori era complet rupt de realitate, ori avea simțul umorului foarte dezvoltat". Își amintește că într-una din zile, el, Konstantinos Passaris, cel mai periculos infractor al Europei, scăpat de două ori din mâinile oamenilor legii, bănuit de nu mai puțin de șapte crime oribile, de magazine sparte, oameni tâlhăriți, el, Konstantinos Passaris, îl cheamă pe șeful închisorii și-i cere senin chiar așa: „Vreau și eu vreo cinci zile permisie". Stupoare! „Am nevoie de niște bani, că e viața grea în închisoare. Mă eliberați, fac rost de niște bani, și vin eu singur înapoi".

Nils, Ștefan și Sandu înving SWAT, trupele de elită ale americanilor

Va veni o vreme când ne-am putea trezi în metrou în drum spre serviciu sau într-un mall la cumpărături cu Nils, Ștefan și Sandu, fugărind un infractor. Nu orice fel de infractor, ci un individ pregătit, în disperare de cauză, să ia ostatic pe unul dintre noi. Și atunci, când Nils, Ștefan sau Sandu scot pistolul, ne-am dori cu toții să știm că cei de la SIAS sunt unii din cei mai buni polițiști ai globului. Nu am fi putut ști niciodată asta, dacă nu ar fi avut suficient curaj să meargă la olimpiada trupelor de elită. Un concurs care se desfășoară din patru în patru ani și unde se întrec cele mai bune echipaje de poliție de pe glob. „Sunt două forme de manifestare, una care declară: «Sunt bun, dar nu accept competiția», și cealaltă în care ești dispus să participi la competiție și să-ți asumi eventualul eșec".

Vezi documentarul VICE despre lunetiștii sirieni din Alep

La una din competiții a fost Nils, scutierul de la începutul acestui text, devenit între timp șeful lunetiștilor de la SIAS. Când s-a prezentat la concurs, Nils avea o armă, vai de ea! și venise cu niște gloanțe amărâte, chinezești, bune de nimerit un elefant de la un metru. Ceilalți concurenți, polițiști cu arme lucioase, ca la Hollywood, s-au uitat la el cu o sprânceană ridicată și l-au întrebat, să fie siguri de ce văd: „Tu chiar participi cu așa ceva?". De parcă ar fi văzut pe cineva venind la vânătoare de mistreți cu un plici de muște. Nils avea să iasă atunci pe ultimele locuri. Dar a văzut cam ce arme folosesc oamenii în țările civilizate și ce muniție îți trebuie ca să poți nimeri printr-un geam genunchiul unei muște în zbor.

Fotografie via Poliția Română

S-a reîntors în România, a cerut referat la superiori, a cerut arma cutare, muniția cutare, s-au făcut proceduri de achiziție, licitații, s-au consumat teancuri de hârtii, s-a tras cu rafale de ștampile și până la urmă, la următoarea ediție a concursului, Nils s-a reîntors cu ce trebuie. A pus luneta la ochi, a calculat cum bate vântul, cât bate, unde este soarele, ca nu cumva creierul lui să perceapă greșit poziția țintei, și-a ținut respirația și a tras. Din nou ceilalți polițiști au ridicat sprânceana a mirare. Nu le venea să creadă că același om de data trecută, a ieșit în fața lor. A luat locul cinci, o performanță uluitoare având în vedere că lăsase în urmă lunetiști din țări unde poliția are bugete cât tot bugetul Românei.

Citește și Dacă te holbezi destul de mult la fotografiile astea, găsești un asasin

La olimpiada aceasta a trupelor de elită nimeni nu știe până în ziua concursului ce fel de probă îi așteaptă. Pot fi scafandri, pot avea de-a face cu operațiuni în aer sau pe uscat. „Sunt probe draconice, nu poți să-ți imaginezi cam la ce lucruri se pot gândi cei care organizează competiția asta", exclamă Sandu, cel care a condus echipa României acolo. La prima probă de la ultima competiție trebuiau să alerge o mie de metri până la o fotografie cu un chip, să îl memoreze instantaneu, apoi să alerge de 51 de etaje ale unui bloc.

După trei zile, acel chip pe care trebuia să îl fi ținut minte perfect, l-a descris cu lux de amănunte unui coleg care urma o sesiune de tragere cu armament și trebuia să-l identifice într-o fracțiune de secundă, dintr-un grup de ținte care îi apăreau în față. La olimpiadă, SIAS a ieșit în primul sfert, pe locul 12 din 60 de echipe, fiind doar a doua participare. Trupele de elită ale Germaniei, cei care veniseră cu câțiva ani înainte să îi instruiască pe polițiștii români, au fost sub ei. Au întrecut chinezi, japonezi, sud-africani, israelieni. SWAT din Los Angeles, ăla de-l vedem noi prin filme, a ieșit pe locul 58.

Antrenament în sala de trageri. Fotografie via Poliția Română

Dar antrenamentele extenuante nu se fac pentru concursuri internaționale. Ci pur și simplu e singura măsură de siguranță pe care și-o pot lua ei, că vor rămâne în viață în fața unor infractori din ce în ce mai bine pregătiți. În 2004 au alergat un criminal prin centrul Iașului, patru kilometri, ziua în amiaza mare. S-au ținut scai de el, deși erau cu echipamentul anti balistic pe sub hainele civile, cele de 30 de kilograme bucata. Câți oameni din țara asta ar putea să se țină în fugă după un individ, cărând de ei cam cât cântărește un birou. Și totuși, după o alegare de patru kilometri, unul din membrii SIAS, deși obosit, a avut suficient sânge rece încât să scoată pistolul și să nimerească la centimetru exact locul pe care-l țintise: piciorul fugarului. Infractorul, rănit, nu a mai avut decât să se ascundă în împrejurimi.

Fotografie via Poliției Română

Până acum au avut un singur rănit în misiune. Un deget rupt. A lui Nils. Și l-a rupt când Aro-ul cu care era în misiune s-a răsturnat într-o prăpastie. Era o sărăcie de mașină, ruginită, cu portierele care nu se închideau bine și prin deschizătura cărora se vedea cum rula șoseaua pe sub ei. Dar asta era dotarea pe care le-o putea asigura țara. Țara asta pe care mulți o vedem șchioapă și schilodă, România asta pe care o înjurăm cu toții când ne blocăm în intersecții, când intrăm în spitale mizerabile și în școli fără profesori pregătiți.

Dar aceeași țară e și a polițiștilor de la SIAS, iar ei o privesc puțin altfel. Când s-a înființat unitatea, Sandu și colegii lui au vrut să își pună ca emblemă stindardul dacic, capul de lup cu trup de balaur. Dar cei de la heraldică le-au refuzat stema, pe motiv că nu sunt acceptate simboluri păgâne. Voiau să poarte pe uniformă, la braț, ceva ce le aduce aminte de originea acestei țări. Această țara pentru care au acceptat cocktailuri Molotov în cap, țevi de pușcă îndreptate spre ei și luni de zile departe de familie.

La Revelionul din 2007, când toată țara sărbătorea aderarea României la Uniunea Europeană, într-un apartament din București, doi indivizi puneau la cale să iasă în stradă și să strice petrecerea. Sandu a fost alarmat la 11 noaptea, când se pregătea să desfacă cu soția șampania de Revelion. A lăsat sticla nedesfăcută și a ieșit val vârtej din casă. A ajuns la unitate în câteva minute. Pe cer erau focuri de artificii, ceasurile băteau ora 12, oamenii se sărutau prin oraș, la cumpăna între ani, milioane de familii spărgeau șampania, iar el spărgea ușa unui apartament. A intrat, a reținut suspecții și s-a întors acasă dimineața, în noul an, la soția abandonată care obișnuia să îi reproșeze, poate pe bună dreptate, că punea serviciu înaintea familiei, colegii de echipă înaintea ei. Era deja al treilea Revelion la care trebuia să plece cu câteva minute înainte de miezul nopți, lăsându-o pe ea singură. Revelionul din 2008 nu l-au mai petrecut împreună. Soția avea să-l părăsească.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre interlopi:
Cel mai mare sindicat de crimă organizată din Japonia are acum website și imn
Frații Cămătaru sunt singurii interlopi care își fac tatuaje cu sens
Fost comisar al Gărzii Financiare: „În România se fură anual miliarde de euro cu sprijinul politicienilor"