Chestii

Am stat o zi cu bodyguarzii bucureșteni de la metrou ca să văd cum rezistă la plictiseală

E ușor să crezi că viața ta e grea și restul o freacă toată ziua, până trăiești o zi în pantofii lor.
28.10.16

Fotografie de Paul Chiorean via Flickr

Chit că fac ceva cât de cât creativ, nu pot să zic că-mi place să lucrez într-o corporație rece din București unde nu prea vezi soarele în opt ore de muncă. În fiecare zi fac același drum spre birou, cu metroul, alături de alți oameni la fel de obosiți ca mine, într-un fel de roi de drone. Nu mă ajută deloc nici faptul că simt un gol în stomac de fiecare dată când şerpuieşte la curbe metroul, cum au unii rău de mașină, mai ales că nu am altă opțiune într-un oraş aglomerat şi c-o circulaţie la suprafaţă de „Doamne ajută". Și mă gândesc că, dacă mie mi se pare nasol să stau închis între patru pereți zi de zi, oare cum o fi pentru cei care lucrează acolo, în subteran, zi de zi.

S-a mai vorbit deja despre poveștile tragice ale mecanicilor de metrou, care-s părtaşi fără să vrea la sinuciderile celor care se auncă în fața metroului și despre traumele care-i urmează după asta. Eu m-am gândit să discut cu și despre o altă categorie de oameni care muncesc acolo - bodyguarzii.

Cred că toți ne-am întrebat la ce se gândesc ei în monotonia acelei meserii și ce fac ca să treacă timpul mai repede. Printre toate înjurăturile pe care și le iau constant pe net și tristețea jobului în sine, m-am gândit c-ar fi cazul să discut cu ei, să-i urmăresc și să-ți fac un ghid al zilei lor.

VIAŢA UNUI BODYGUARD DE LA METROU

Fotografie de Paul Chiorean via Flickr

Ziua de lucru a unui bodyguard ţine 24 de ore. Începe la ora şapte dimineaţa şi se sfârşeşte a doua zi la aceeaşi oră. Deci, când metroul e închis, ei sunt tot acolo. Într-o cameră fără ferestre.

Sunt două categorii de paznici: cei care stau în metrou şi ceilalţi de la casa de bilete. Ambii au, în principiu, rolul de a supraveghea şi, în caz de incidente, să intervină. Practic, intervin, dar cu inima-n dinţi şi frică. Sau deloc. Am asistat odată, în metrou, la o încăierare dintre doi bărbaţi ce se aflau în capătul vagonului. Întâmplarea a făcut ca paznicul să se afle chiar lângă mine şi-am putut să văd cum reacţionează. Era un tip destul de slăbănog şi ceva mai mult de 50 de ani. Stătea şi privea. Mai făcea un pas în faţă şi unul în spate. Indecis dacă să intervină sau nu. Într-un final, scandalagii s-au potolit singuri, cu intervenţia celorlalţi călători.

Am încercat să trăiesc ca ei o zi, dar nu m-am trezit la ora apocalitică la care intrau la muncă, însă trei ore mai târziu eram în metrou. La fel ca ei. Am mers de la cap de linie. Prima rută a fost Anghel Saligny-Preciziei.

Metroul e pe peron şi aşteaptă să plece. Oameni puţini înauntru. Mă tot uit după bodyguard, însă nu-l văd. În cele din urmă, se urcă şi imediat mecanicul porneşte metroul. Prima lecţie nescrisă e că nu se pleacă dacă nu e înăuntru bodyguard-ul. Bărbatul de vreo 35 de ani se aşază pe scaun.

Îl văd debusolat. Deseori vorbeşte singur, dar e greu să-ți dai seama dacă se gândește cu nostalgie la trecut sau își pune problema ce-o să le pună pe masă celor din familie. Mai ales că salariul primit este minimul pe economie.

După două staţii, încep să se urce din ce în ce mai mulţi călători. Se ridică să le facă loc, îşi trage pantalonii mai bine pe el şi se pune lângă uşă. Pe parcursul drumului, face tot felul de banalităţi numai să treacă timpul mai repede. Începe să-și aranjeze bluza, continuă cu fesul de pe cap. Se scarpină la nas. Apoi, îşi scoate telefonul ca şi cum s-ar să uita la ceas. Aranjează iar fesul. Şi barba, şi ecusonul. Orice. Apogeul a fost când şi-a scos pachetul de ţigări din buzunar. Într-o mână a prins ţigările, iar cu cealaltă, după ce a aruncat o privire-n jur, a scuturat tutunul rămas în pachet.

Spre finalul capătului de liniei, metroul s-a eliberat. El a oftat, şi-aranjat din nou fesul (a treia oară), după care s-a pus pe scaun. Ajuns la capăt, a făcut semn mecanicului că metroul e gol, după care s-a urcat în următorul metrou. Din nou, din nou şi din nou a repetat lucrul ăsta pe tot parcursul zilei.

Cam aşa arată o zi din viaţa unui bodyguard de la metrou.

LA CE SE GÂNDESC TOATĂ ZIUA CA SĂ REZISTE

Fotografie de Alexandru Panoiu via Flickr

Am încercat să vorbesc cu mai mulţi bodyguarzi de la metrou, dar majoritatea erau speriaţi, timoraţi şi nedoritori să spună prea multe.

Am înţeles mai bine şi de ce când am reuşit, în final, să găsesc pe cineva care să vorbească. Un domn de 40 de ani, fost macaragiu, m-a anunțat din start că e apăsat de griji.

„La ce să mă gândesc?! Am nouă ani de metrou. În fiecare zi mă gândesc la ziua de mâine. Am o soţie şi-un copil de care trebuie să am grijă. Dacă n-am bani de mâncare, toată ziua aia mă gândesc numai la lucrul ăla. După atâta timp în care nu vorbeşti cu nimeni, doar cu tine însuţi, devine o plăcere să te mai cerţi cu cineva care încearcă să sară peste barieră. Vorbiţi şi cu ceilalţi. O să vă spună acelaşi lucru ca şi mine. Ne ştim şi noi între noi."

Deși multe din lucrurile pe care mi le spunea erau clișee, mi-am dat seama că oamenii ăștia înțeleg destul de bine ce părere au călătorii despre ei, dar își asumă asta, ușor resemnați:

„Am o vârstă înaintată. Ce să fac şi unde să mă mai duc acum?! Înduri vorbe jignitoare de la puştani de 16 ani când nu-i laşi să treacă peste barieră. Înghiţi în sec când îţi reproşează că eşti un amărât de gardian. Dar măcar sunt cinstit."

Citeşte şi: Cum să nu fii un jeg uman la metrou în București

CU CE-AM RĂMAS ÎN MINTE DUPĂ TOATĂ CHESTIA ASTA

Să ne-nţelegem. Nu scriu asta ca să le plâng de milă gardienilor de la metrou, cum n-aş face asta nici cu vreun politician sau poliţist. Dimpotrivă.

Poate îţi trece prin minte ideea că oamenii ăştia sunt inutili, puși acolo de complezență. Mi-ar fi greu să te contrazic, mai ales că-i vorba de o meserie pe care o înveţi în trei luni și oricine poate să devină bodyguard. Pe de altă parte, n-ai cum să nu vezi tragicul situației lor. Şansa ca oamenii de genul ăsta fie omorâţi, sau, la fel de rău, să se sinucidă din cauza mâhnirii care-i apasă e mult mai ridicată decât orice burnout corporatist prin care treci.

Gândește-te, totuși, că nimeni nu ajunge la jobul ăsta de bine ce-i mergea în viață și-n carieră și că practic înjuri niște oameni care se chinuie să supraviețuiască în țara asta de rahat care-și tratează săracii de parcă ar fi râie.

După ce-am stat o zi cu oamenii ăștia, mi-am dat seama că, deși înjur de mamă în fiecare dimineață când îmi sună alarma, sunt mulțumit că după aia nu-mi blestem zilele și fac ceva ce-mi stârnește apetitul. Nu strică să faci un experiment d-ăsta în care te pui în locul uneia dintre categoriile alea sociale pe care le înjuri arogant pe Facebook când ești nemulțumit de ele, ca să vezi că viața ta nu e chiar atât de tristă pe cât credeai.

Urmărește VICE pe Facebook

Citeşte mai multe despre bodyguarzi:
Bodyguarzii din Ibiza au văzut înjunghieri și orgii cât pentru o viață
Ce-am învăţat cât am lucrat ca bodyguard pentru cele mai tari vedete din America
Am stat de vorbă cu bodyguarzii de la videochat